Buletin Parohial 04/29/2012 - Biserica Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil, Sacramento CA

Duminica Mironositelor

ZIUA FEMEII CRESTINE: “Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”
Despre starea de moarte a duhului omenesc - fragment din Predica Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica Mironositelor
(de mentionat ca Sfantul a murit chiar intr-o zi cand Biserica praznuia Duminica Mironositelor, in anul 1867)

“Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume inteles de taina. El e atat de ziditor ca dragostea de aproapele si dorinta ca el sa capete folos duhovnicesc nu ne ingaduie sa-l trecem sub tacere.

Mormantul este inima noastra. Inima a fost candva biserica; ea s-a facut mormant. In el intra Hristos prin taina Botezului ca sa salasluiasca intru noi si sa lucreze intru noi. Atunci inima este sfintita ca biserica a lui Dumnezeu. Noi ii rapim lui Hristos putinta de a lucra atunci cand dam viata omului nostru celui vechi, cand lucram mereu dupa imboldul vietii noastre cazute, al ratiunii noastre otravite de minciuna. Hristos, Care a fost adus prin Botez in suflet, continua sa ramana in noi, dar este ca ranit si omorat de purtarea noastra. Biserica nefacuta de mana a lui Dumnezeu se preface in mormant stramt si intunecos.

La intrarea acestuia este pravalita o piatra mare foarte. Vrajmasii lui Dumnezeu pun la mormant straja, pecetluiesc deschizatura astupata cu piatra, legand prin pecete piatra de stanca pentru ca, in afara greutatii, si pecetea sa nu ingaduie nimanui a se atinge de piatra. Vrajmasii lui Dumnezeu vegheaza ei insisi asupra pazei mortului! Ei au nascocit si au randuit toate piedicile cu putinta pentru a preintampina Invierea, pentru a o impiedica, pentru a o face cu neputinta. Piatra este acea boala a sufletului prin care se pastreaza neatinse toate celelalte boli, si pe care Sfintii Parinti o numesc nesimtire. “Ce fel de pacat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune multi. Dupa definitia Parintilor, nesimtirea este starea de moarte a simturilor duhovnicesti, este moartea nevazuta a duhului omenesc in ce priveste lucrurile duhovnicesti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale. Se intampla uneori ca, in urma unei indelungate boli trupesti, sa se cheltuiasca toate puterile, sa paleasca toate calitatile trupului: atunci boala, neafland hrana, inceteaza sa mai sfasie trupul; ea il paraseste pe bolnav, lasandu-l istovit, ca mort, neinstare sa faca nimic din pricina istovirii de catre suferinte, din pricina cumplitei, mutei stari bolnavicioase care nu se vadeste prin nicio suferinta aparte. Acelasi lucru are loc si in sufletul omenesc.

Viata nepasatoare petrecuta vreme indelungata in mijlocul imprastierii statornice, in mijlocul pacatelor statornice savarsite de buna voie, in uitare de Dumnezeu, de vesnicie, in neluare-aminte sau in luarea-aminte cat se poate de superficiala la poruncile si invatatura Evangheliei: ei bine, aceasta viata rapeste duhului nostru impreuna-simtirea fata de lucrurile duhovnicesti, il omoara in privinta lor. Fara a inceta sa mai fiinteze, acestea sunt pentru el ca si cum n-ar fi, intrucat viata lui in ce le priveste a incetat: toate puterile lui sunt indreptate numai spre material, spre vremelnic, spre desertaciune, spre pacat. Oricine vrea sa cerceteze fara impatimire si in chip temeinic starea sufletului sau va vedea cat de mare este insemnatatea ei, va vedea cat de grea este ea, va recunoaste ca ea este vadire si marturie a starii de moarte a duhului.

Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.

Cand nesimtirea se atinge de suflet si devine insusire a lui, lumea si stapanitorii acestea lumi pun pe piatra pecetea lor. Aceasta pecete sta in impartasirea duhului omenesc cu duhurile cazute, in insusirea de catre duhul omenesc a intiparirilor lasate in el de catre duhurile cazute, in supunerea fata de silnica inraurire si stapanire a duhurilor lepadate. Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Intrebarea este plina de grija, intristare, nedumerire. Simt aceasta grija, aceasta intristare, aceasta nedumerire acele suflete care s-au indreptat spre Domnul, care au parasit slujirea lumii si pacatului. Inaintea privirii lor se descopera, in toata infricosatoarea sa cuprindere si insemnatate, boala nesimtirii. Ele doresc si sa se roage cu strapungere, si sa se indeletniceasca cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu in afara oricarei alte citiri, si sa isi vada necurmat pacatosenia, sa se indurereze pentru ea fara incetare: intr-un cuvant, doresc sa devina ale lui Dumnezeu. Si aceste suflete intampina inauntrul lor o impotrivire neasteptata, necunoscuta de catre slujitorii lumii: nesimtirea inimii. Inima, pe care viata nepasatoare dinainte a ranit-o de moarte, nu da niciun semn de viata. In zadar aduna mintea ganduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre multimea pacatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfatarile raiului; in zadar se straduieste mintea sa loveasca in inima cu aceste ganduri: inima ramane fara impreuna-simtire fata de ele, de parca nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici pacatele, nici starea de cadere si pierzare nu ar avea cu ea nicio legatura. Ea doarme somn adanc, somn de moarte: ea doarme, adapata si imbatata cu otrava pacatului.

Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Piatra aceasta e mare foarte. Dupa povata Sfintilor Parinti, pentru nimicirea nesimtirii se cere din partea omului o lucrare statornica, rabdatoare, neincetata impotriva ei, o viata statornica, evlavioasa, de trezvie. Numai cu propriile silinte ale omului nu poate fi omorata aceasta moarte a duhului omenesc: nesimtirea este nimicita prin lucrarea harului dumnezeiesc. Acest fel de lupta impotriva vietii de nesimtire – insa, la porunca lui Dumnezeu, ingerul Lui se pogoara in ajutorul sufletului ostenit si impovarat, pravaleste piatra impietririi de la inima, umple inima de umilinta, vesteste sufletului Invierea, care este urmare obisnuita a umilintei statornice.

Umilinta este primul semn al invierii inimii fata de Dumnezeu si de vesnicie. Ce este umilinta? Umilinta este simtirea de catre om a milei si impreuna-patimirii fata de sine insusi, fata de starea sa nenorocita, fata de starea sa de cadere, fata de starea sa de moarte vesnica. Despre ierusalimitenii care au fost adusi la aceasta asezare sufleteasca prin propovaduirea Sfantului Apostol Petru si au primit crestinismul, Scriptura spune ca s-au umilit cu inima (Fapte 2, 37). Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul pretios al mironositelor. Prin Inviere, el a luat-o inaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumparand mirul din timp, mergand dis-de-dimineata, o data cu primele raze ale soarelui, la mormantul de viata purtator, neluand in seama straja care pazea mormantul si pe Cel ingropat in el, au aratat si dovedit cu fapta asezarea inimii lor fata de Domnul. Darul lor s-a aratat a fi de prisos insa el a fost rasplatit insutit prin aratarea ingerului nemaivazut de catre femei, prin vestea – ce nu putea fi data decat unor oameni preaplini de credinta – a Invierii Dumnezeu-Omului si a invierii, o data cu El, a omenirii.

N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu sa-I inchinam viata noastra, sa inchinam toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neaparata nevoie de aceasta. Sa le aducem ca pe un mir la mormantul Domnului. Sa cumparam din vreme mir – aplecarea cea buna a voii noastre. Din tineretile noastre sa ne lepadam de toata aducerea de jertfe pacatului: cu acest pret sa cumparam mirul – aplecarea cea buna a voii noastre. Slujirea pacatului nu poate fi imbinata cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceste pe a doua! Sa nu ingaduim pacatului sa omoare in sufletul nostru impreuna-simtirea fata de Dumnezeu si fata de tot ce este dumnezeiesc! Sa nu ingaduim pacatului sa ne pecetluiasca cu pecetile sale, sa capete asupra noastra stapanire silnica. Cine a inceput sa slujeasca lui Dumnezeu din zilele tineretii nestricate si a ramas cu statornicie in aceasta slujire, acela e supus neincetatei inrauriri a Sfantului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceti care purced din El, dobandeste la vremea potrivita cunoasterea cu lucrul a Invierii lui Hristos, invie in Hristos cu duhul, se face, prin alegerea si porunca lui Dumnezeu, propovaduitor al Invierii inaintea fratilor sai. Cine s-a robit pacatului din nestiinta sau tarat de pacat, a intrat in impartasire cu duhurile cazute, s-a alaturat lor, a pierdut in duhul sau legatura cu Dumnezeu si cu locuitorii cerului, acela sa se tamaduiasca prin pocainta. Sa nu amanam tamaduirea noastra de pe o zi pe alta, ca sa nu vina fara veste moartea, sa nu ne rapeasca pe neasteptate, ca sa nu ne aratam neinstare a intra in salasurile nesfarsitei odihne si praznuiri, ca sa nu fim aruncati, ca niste neghine netrebnice, in focul iadului, ce arde vesnic si nu mistuie niciodata.

Tamaduirea bolilor invechite se savarseste nu atat de grabnic si nu atat de lesne cum isi inchipuie nestiinta. Nu fara temei ne daruieste milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocainta; nu fara temei toti sfintii il rugau pe Dumnezeu sa li se daruiasca vreme de pocainta. Este nevoie de vreme pentru stergerea intiparirilor pacatoase, pentru ruperea pecetilor pacatului; este nevoie de vreme ca sa ne pecetluim cu pecetile Sfantului Duh; este nevoie de vreme ca sa ne curatim de intinaciune; este nevoie de vreme ca sa ne imbracam in hainele virtutilor, ca sa ne impodobim cu insusirile placute lui Dumnezeu cu care sunt impodobiti toti locuitorii cerului. In omul pregatit pentru aceasta invie Hristos, si mormantul – inima- se preface iar in biserica a lui Dumnezeu. Invie, Doamne, mantuieste-ma, Dumnezeul meu (Ps. 3,7): in aceasta tainica si totodata adevarata Inviere a Ta sta mantuirea mea. Amin”.

Cuvânt despre dragoste, Cuviosul Paisie Aghioritul

Dragostea duhovnicească este mai înaltă decât dragostea ce au fraţii după trup, pentru că se înrudeşte cineva prin Hristos şi nu prin mamă. Toţi cei ce au această dragoste nobilă sunt plini de bunătate, pentru că înlăuntrul lor au pe Hristos, iar pe feţele lor este zugrăvită îndumnezeirea. Nu este cu putinţă să vină dragostea lui Hristos în noi dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu şi chipurilor Sale şi să ne dăruim mereu celorlalţi, fără să vrem ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.

Cei care suferă mult pentru mântuirea întregii lumi şi ajută nevoindu-se în felul lor şi încredinţându-se cu smerenie în mâinile lui Dumnezeu, unii ca aceştia simt cea mai mare bucurie cu putinţă în această lume, iar viaţa lor este o slavoslovire continuă, pentru că se înalţă lăuntric ca îngerii, lăudând zi şi noapte pe Dumnezeu. Iar cei ce sunt nepăsători pentru mântuirea sufletelor lor şi încearcă să afle bucurie şi odihnă în această viaţă deşartă, se chinuiesc mereu şi se împiedică în angrenajele lumeşti cele nesfârşite, trăind încă de aici în iad.

Cei râvnitori, fiindcă se mişcă în locul ceresc al slavosloviei, primesc cu bucurie şi încercările, mulţumind lui Dumnezeu pentru acestea la fel ca şi pentru facerile de bine; pentru aceasta ei primesc mereu binecuvântarea lui Dumnezeu din toate, topindu-se lăuntric de recunoştinţa faţă de Dumnezeu pe care o manifestă, ca fii ai lui Dumnezeu, prin orice lucrare duhovnicească ar săvârşi.

Deşi Bunul Dumnezeu ne dă îmbelşugate binecuvântări şi lucrează totdeauna pentru binele nostru, şi pe toate le face ca să slujească făpturii Sale şi să se jertfească pentru om, de la plante până la animale şi zburătoare, mici şi mari – ba chiar şi El Însuşi S-a jertfit ca să elibereze pe om – , din păcate însă mulţi dintre noi suntem încă nepăsători faţă de toate acestea şi-L rănim prin marea noastră nemulţumire şi nesimţire, deşi ne-a dat conştiinţa care se moşteneşte împreună cu toate celelalte bunuri ale Sale.

Conştiinţa este prima lege a lui Dumnezeu, care a fost întipărită adânc în inimile primilor creaţi, şi pe care o primeşte în continuare fiecare dintre noi ca pe o copie de la părinţii lui atunci când se naşte. Cei care au izbutit să-şi subţieze conştiinţa lor prin cercetare zilnică de sine înşişi, se simt străini de această lume, iar mirenii se miră de comportamentul lor delicat. Iar cei ce nu-şi cercetează conştiinţa lor nu se folosesc nici de studiile duhovniceşti, nici de sfaturile bătrânilor şi nici de poruncile lui Dumnezeu, pe care nu le vor putea împlini deoarece devin nesimţitori.

Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori prin cedările continue pe care ei le fac din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerată sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte.

Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni. Cei care spun că sunt sensibili şi au dragoste şi gingăşie şi suferă de la semenii lor, dar spun „Dumnezeu să le răsplătească”, sunt batjocoriţi de cel viclean şi nu înţeleg că în felul acesta se blestemă pe sine în chip tainic. În această viaţă toţi oamenii dăm examene ca să trecem la cea veşnică, în rai. Gândul îmi spune că acest blestem tainic este mai prejos de temelia duhovnicească. Aşadar, toţi cei care nedreptăţesc, pe ei înşişi se nedreptăţesc veşnic, şi cei care primesc cu bucurie nedreptăţile ce li se fac sunt îndreptăţiţi să ia plata veşnică cu dobândă.

De multe ori Bunul Dumnezeu lasă pe oamenii cei buni în mâinile celor răi, pentru a se vădi bunătatea lor şi a-şi aduna plată cerească.

Fiecare om în mod firesc va fi răsplătit de stăpânul său la care a lucrat. Cei care lucrează pentru Hristos vor primi aici „însutit şi viaţă veşnică”, iar cei ce lucrează la stăpânul cel negru, acesta le face viaţa neagră încă de aici.

Cei care lucrează pentru Hristos, dar cu mândrie, îşi spurcă virtuţile lor precum se spurcă ouăle prăjite când cade în ele puţin găinaţ, făcându-se bune de aruncat împreună cu tigaia. Însă cei care lucrează cu smerenie şi dobândesc virtuţi şi seamănă cu smerenie, din dragoste, trăirile lor cele tainice, sunt cei mai mari făcători de bine deoarece fac milostenie duhovnicească şi ajută foarte mult sufletele slabe sau care se clatină în credinţă. Şi iarăşi, cei ce se aruncă pe ei înşişi în lume, din dragoste, după ce au aruncat lumea din ei, unii ca aceştia zboară deja în cer şi nu sunt prinşi de lume. Dragostea cu neagoniseală exterioară ajută mult ca să se dobândească şi neagoniseala de patimi lăuntrică. Aceste două neagoniseli îl fac pe om bogat în bunătatea lui Dumnezeu. Oamenii buni în mod firesc nu ţin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor n-o ţin pentru ei înşişi. De aceea nu ţin nici lucruri frumoase, nici nu se mişcă de frumuseţile lumii, arătând prin asta credinţa lor fierbinte în Dumnezeu, precum şi dragostea lor cea multă. Nu există om mai înţelept ca cel milostiv, care dă cele pământeşti, lucruri stricăcioase, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti. Precum nu există mai mare neghiob în lume ca lacomul de bani, care mereu adună şi mereu nu are, şi care în cele din urmă îşi cumpără iadul prin economiile sale adunate. Aceştia care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduţi cu totul, pentru că pierd şi pe Hristos.

Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu i se ia acelea, iar pe de altă parte ca să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a strâns inima sa, făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa. Şi atunci i se va înmuia şi inima sa cea de piatră, redevenind inimă de om, şi astfel i se va deschide şi uşa raiului. Bunătatea înmoaie şi deschide inima, precum untdelemnul încuietoarea ruginită.

(din Epistola a II-a, O mică binecuvântare din puţine „seminţe uscate”, „Cale către Cer”)

Darul discernământului: Diaconul român

Printre nenumăraţii oameni ce se spovediseră părintelui Sava Duhovnicul era şi un diacon român. De tânăr venise la Muntele Athos, vieţuind aspru în pustie, nu foarte departe de schitul Sfânta Ana Mică. Într-o zi, întristat foarte, diaconul îi spuse părintelui Sava:
- Părinte, rogu-te, nu uita mâine, la Sfânta Liturghie, s-o pomeneşti pe maica mea care-a murit acum trei zile.
Aceste cuvinte „au lovit” auzul părintelui Sava ca nişte cuvinte ce trădau biruinţa diavolului. Bătrânul părinte, ce avea darul discernământului, se tulbură şi cugetă în sinea sa: „Aici duşmanul «a gătit» o mâncare foarte rea. Vicleanul! Cu câtă pricepere rătăceşte şi-ntunecă mintea făpturilor lui Dumnezeu!”
Fără a-şi manifesta în vreun fel neliniştea, încercă să dibuie locul unde se sălăşluise răul.
- Ia spune-mi mai limpede, fiule, ce s-a întâmplat. Mâine se împlinesc trei zile de la moartea mamei tale. Adică s-a strămutat la cele veşnice alaltăieri. A murit în România. Aş vrea să ştiu atunci, cum de-ai aflat de moartea ei, în doar două zile.
Urmă un moment de tăcere.
- Cum? Cum am aflat? prinse a spune timid diaconul. Iată, mi-a spus…
- Cine ţi-a spus?
- Mi-a spus îngerul păzitor.
- Îngerul păzitor? L-ai văzut tu vreodată pe îngerul tău păzitor?
- M-am învrednicit a-l vedea! Şi nu doar o dată sau de două ori. Ci de doi ani îl văd mereu. Mi se înfăţişează şi mă însoţeşte în timpul rugăciunii. Spunem împreună Laudele, facem metanii, avem împreună discuţii duhovniceşti…
Părintele Sava se amărî foarte mult auzind că de doi ani de zile durau acestea. Doi ani nu sunt puţin. Foarte trist lucru să-l laşi pe vrăjmaş ca timp de doi ani de zile să-ţi uneltească propria pieire. Atunci părintele Sava îl întrebă iar:
- Şi de ce, fiule, atâta timp nu mi-ai spus nimic despre asta?
- Mi-a zis îngerul că nu-i neapărată nevoie să vă spun.
Pricepu atunci părintele Sava că are de dat o luptă foarte grea. În primul rând, să-l convingă pe nefericitul diacon că nu avea de-a face cu un înger. Apoi, să se pregătească să înfrunte furia diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!”, se rugă fierbinte, în taină. Apoi spuse:
- Fiule, eşti încredinţat că cel ce ţi se arată este înger al lui Dumnezeu?
- Sunt încredinţat de aceasta, ba chiar sunt foarte sigur, părinte! Păi ne rugăm împreună şi facem în fiece zi o mie de mătănii. Vorbim despre viaţa de apoi, despre rai… Sigur este îngerul meu păzitor.
Diaconul părea neclintit în credinţa sa. Totuşi, acum începea a avea oarece îndoieli, deoarece avea deplină încredere în duhovnicul său pe care-l ştia luminat de Dumnezeu. însă iar, îşi spunea în sinea sa, cum ar putea diavolul să mă întărească în rugăciune? Căci ştiut este că diavolul îi luptă pe cei ce se roagă.
După ce-au mai discutat o vreme duhovnici şi diaconul, au încuviinţat să-l pună la încercare pe aşa-zisul „înger păzitor”. Părintele Sava îi spuse diaconului:
- Când ţi se mai arată, cere-i să spună „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” Mai spune-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci.
Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când, vreme de doi ani, te ţine vrăjmaşul în plasa rătăcirii, îţi amăgeşte văzul şi auzul, de-ţi închipui că-l auzi spunând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi că-l vezi făcându-şi cruce.
Prin urmare, când se duse iar diaconul la părintele Sava, cu o oarecare mulţumire lăuntrică, îi spuse duhovnicului:
- Părinte, lucrurile sunt întocmai cum ţi-am spus. Este înger al lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus şi „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi şi-a făcut şi cruce.
Părintele Sava şi-a dat seama pe dată ce se petrecuse. Nu putea foarte uşor să zădărnicească strădaniile viclene, de doi ani de zile, ale destoinicului vrăjmaş. Însă, în timp ce vicleanul ştie a unelti cu multă pricepere, purtătorii de Dumnezeu sunt luminaţi de atotputernica înţelepciune a lui Dumnezeu ce zădărniceşte uneltirile întunericului.
Arunci înţeleptului duhovnic îi veni o idee strălucită. Îndreptându-se spre diacon, îi spuse:
- Ascultă-mă, fiule! Fii atent la această ultimă încercare, prin care se vor limpezi lucrurile, îngerii lui Dumnezeu toate le cunosc, fiindcă li le dezvăluie Dumnezeu. Demonii, dimpotrivă, sunt lipsiţi de această calitate şi multe lucruri le sunt necunoscute. Eşti de acord cu mine?
- Negreşit.
- De vreme ce încuviinţezi, ascultă ce vom face. Eu acum, chiar în clipa aceasta, voi gândi ceva – cugetă ceva împotriva diavolului – ce nu voi spune nimănui. Tu, diseară, să-i ceri „îngerului” să-ţi spună ce-am gândit. Dacă ştie, neîndoios este îngerul lui Dumnezeu. Apoi să vii să-mi spui ce s-a întâmplat.
Întorcându-se diaconul la coliba sa, simţi cum îl cuprinde o nelinişte, ca o presimţire rea. Pe de altă parte, se minuna de ideea pe care o avusese duhovnicul. Acum urma să afle care era adevărul în privinţa „îngerului”.
Îndată ce, noaptea, îi ceru „îngerului” să dea răspuns întrebării privitoare la gândul nerostit al duhovnicului, chipul luminos al „îngerului” fu umbrit de o uşoară tulburare. Părea neliniştit.
- Dar bine, iubite părinte, de ce tu, om superior, eşti interesat de gândurile unui muritor de rând? În aşa hal ai ajuns? Sărace îţi sunt dorinţele. Nu vrei mai bine să mergem astă-seară să-ţi arăt iadul, raiul şi slava Maicii Domnului?
Însă diaconul, care începuse să intre la bănuială, stăruia să-i răspundă la întrebare.
- Fac ascultare duhovnicului meu. Aşa că-ţi cer să-mi spui la ce s-a gândit.
Atunci „îngerul”, prin câteva cuvinte meşteşugite, a încercat să schimbe vorba. Însă diaconul, tot stăruind, îl aducea iar la discuţia de la început. De altminteri, aceste „iscusite” şovăieli ale „îngerului” nu-i făceau o impresie prea bună.
- Să-mi spui ce a gândit duhovnicul meu! Este foarte simplu. De ce te fereşti să-mi răspunzi? Oare nu ştii ce-a gândit bătrânul duhovnic?
Atunci diavolul îi spuse:
- Fii cu băgare de seamă, diaconule! Căci din pricina felului meschin în care te porţi cu mine, rişti să pierzi bunăvoinţa ce-ţi arăt.
- Aşa o fi, nu spun nu. Dar îţi cer ceva foarte uşor. Spune-mi, aşadar, ştii sau nu ce-a gândit duhovnicul?
În clipa aceea chipul luminos al „îngerului” dispăru, ivindu-se o creatură înfricoşătoare, ce scrâşnea din nişte dinţi uriaşi şi care, cu o gură ce-aducea mai degrabă a bot de fiară întărâtată, îi spuse:
- Piei, ticălosule! Mâine la ora asta te-om arde în foc, în iad!
Rămas singur, diaconul fu cuprins de spaimă şi deznădejde. Toată dulceaţa din care se înfruptase timp de doi ani de zile nu putea acoperi amărăciunea pe care-o simţea acum. Dacă nu ar fi fost întărit de departe de rugăciunile duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi-ar fi pierdut sufletul.
Trecură câteva ceasuri bune până să-şi revină şi să se poată ţine pe picioare. Simţea că nu mai putea rămâne în colibă nici o clipă. Nu se mai simţea în siguranţă nicăieri, decât numai lângă duhovnicul său. Tot timpul cât a mers pe drum n-auzea decât cumplita ameninţare a diavolului: „Mâine pe vremea asta te-om arde-n iad!” Tremura de groază…
Ajunse – nici el nu ştia cum – la coliba Învierii, unde se nevoia părintele Sava. Apucând rasa duhovnicului, nu voia să-i mai dea drumul cu nici un chip. Şi, când veni vremea să se odihnească puţin, nu putu din pricina diaconului înfricoşat!
- Nu te teme, fiule! Linişteşte-te!
- Cum să nu mă tem, părinte, când se-apropie ceasul? Oh, se-apropie ceasul când vor veni să mă ia. Hristoase, mântuieşte-mă!
Într-adevăr, la ceasul sorocit se năpusti asupra lui mulţime de duhuri viclene. Cumplite strigăte de durere şi deznădejde!
- Izvăbeşte-mă, părinte! Pier! Mă iau cu ei! Izbăveşte-mă!
Atunci părintele Sava îngenunche şi, plin de durere, cu lacrimi în ochi, se rugă Domnului să se milostivească de robul Său şi să-i îndepărteze pe demonii cei amarnici. Ruga îi fu ascultată şi astfel sărmanul diacon fu izbăvit „din gura leului”.
Astfel luă sfârşit această întâmplare înfricoşătoare.
(Sava Duhovnicul)

Slujba Sfintelor Taine. Împărtăşirea (Cuminecarea)

193. Cine are dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie?

Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate împărtăşi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai dacă e lipsă de preot. Dacă într-un asemenea caz lipsea şi diaconul, dar erau la îndemâna Sfintele Taine, Sfântul Simion al Tesalonicului - pentru cazuri «de mare nevoie şi cu multă luare aminte» - îngăduia prin pogorământ ca, chiar şi un cântăreţ sau un credincios mai curat şi mai cucernic să poată împărtăşi pe cel ce e pe moarte, spre a nu răposa acesta lipsit de merindea vieţii celei veşnice. Călugării şi pustnicii, care vieţuiesc în locuri depărtate de biserici şi de preoţi, de asemenea se pot împărtăşi singuri, dar cu o anumită rânduială.

194. Când şi de câte ori pe an se cuvine să se împărtăşească credinciosul?

Împărtășirea creştinului fiind strâns legată de spovedanie sau mărturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveşte şi aici. Adăugam ce spun despre acest lucru Povăţuirile din Liturghier: «Preoţii de enorie să înveţe pe poporenii lor ca, într-un cuget curat, atât parte bărbătească cât şi femeiască, de va fi cu putinţă la praznice, iar de nu, negreşit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie… Iar de vor vrea să se apropie de Sfânta Împărtăşanie şi afară de cele patru posturi obişnuite, să postească mai înainte… şi să se pregătească după rânduială, prin mărturisirea păcatelor… ».
De dorit este ca fiecare creştin să se împărtăşească cât mai des, bineînţeles pregătindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).

195. Cine se poate împărtăşi?

Numai cei pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). La fel ne învaţă şi Sfinţii Părinţi.
În general, sunt opriţi de la împărtăşire cei vinovaţi de păcate grele (lepădare de credinţă, ucideri, desfrânare, curvii, furturi şi hoţii, cămătarii, cei ce umblă cu farmece sau vrăji şi descântece), după cum scrie în Molitfelnic la Învăţătura pentru canoanele de spovedanie, şi aceia pe care îi va găsi nevrednici duhovnicul. Dar chiar cei curaţi şi vrednici nu se pot împărtăşi fără pregătirea trebuincioasă.

196. Cum se cuvine să ne pregătim pentru împărtăşire?

Pregătirea pentru împărtăşire este trupească şi sufletească. Ea constă din:
a) spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care nimeni nu se poate împărtăşi. Numai copiii până la vârsta de 7 ani sunt scutiţi de spovedanie;
b) împăcarea cu toţi. Să nu fii certat cu nimeni şi să nu ai nimic împotriva cuiva;
c) înfrânarea de la orice poftă (împreunarea trupeasca) cel puţin cu câteva zile înainte şi abţinerea de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mâncate.
d) Citirea pravilei pentru împărtăşire, adică a rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie, pe care uneori le citeşte preotul în numele credincioşilor, în biserică, înainte de împărtăşire. (Vezi-le în Ceaslov sau în Cartea de Rugăciuni).

197. Când şi cum se împărtăşesc credincioşii (mirenii)?

Credincioşii (mirenii) se împărtăşesc afară din Altar, în faţa uşilor împărăteşti, după ce se împărtăşesc sfinţiţii liturghisitori, anume atunci când răsună chemarea: «Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să va apropiaţi». În fruntea lor, adică îndată după clerici, se împărtăşesc mai întâi slujitorii bisericeşti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeţi sau cântăreţi, apoi călugării fără hirotonie şi în fine credincioşii de rând. La vremea cuvenită se apropie fiecare cu cuviinţă şi cu evlavie, în linişte şi cu bună rânduială, întâi bărbaţii, începând cu cei mai bătrâni, apoi femeile şi în urmă copiii, ținând în mână câte o lumânare aprinsă, în semn de bucurie şi cinste pentru stăpânul Hristos al Cărui Sfânt Trup şi Sânge îl vor primi în casa trupului şi a sufletului lor. Înainte de a-i împărtăși, preotul citeşte, în numele lor şi în auzul tuturor, rugăciunile pe care le zic şi sfinţiţii slujitori în altar în timpul împărtăşirii lor: «Cred, Doamne, şi mărturisesc…», «Cinei Tale celei de taină…» şi «Nu spre judecata sau spre osândă…». Bun şi frumos este obiceiul vechi ca înainte de împărtăşire, fiecare să-şi ceară iertare de la toţi cei din biserică, sărutând cei mai mici mâna celor mai mari în semn de supunere şi de respect (copiii faţă de părinţi, finii faţă de naşi). Spre deosebire de clerici, credincioşii primesc deodată atât Trupul cât şi Sângele Domnului din potir, cu linguriţa, din mâna preotului, care spune de fiecare dată: «Se împărtăşeşte robul (roaba) Lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci».
În timpul când se împărtăşesc credincioşii, la strană se cântă chinonicul, adică imnul împărtăşirii: «Trupul lui Hristos primiţi…» sau «Cinei Tale celei de taină…».
După împărtăşire fiecare îşi şterge buzele cu ştergarul din mâna preotului, sărută Sfântul Potir, ca pe însăşi coasta lui Hristos, din care a curs sânge şi apă, şi se închină mulţumind lui Dumnezeu. Apoi primeşte anaforă, la Paşte artos sau „Paşte mic”, puţin vin pentru a-şi clăti gura şi pentru ca să nu mănânce altceva după Sfânta Împărtăşanie.
Cel ce a primit Sfânta Împărtășanie se cuvine să nu mai sărute icoane sau mâna cuiva, să nu scuipe pe jos şi să aibă grijă mai cu seama ca nici un cuvânt de ocară, de blestem, de clevetire sau orice vorbire deşartă să nu spurce gura sa, pentru cinstirea dumnezeiescului Trup şi Sânge pe care l-a primit în ea.

198. Cum se face împărtăşirea bolnavilor?

Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot afară din biserică, adică la casele lor, sau la spital, cu părticele din Sfântul Trup, sfinţit anume pentru acest scop în Joia Patimilor şi păstrat în Altar, în chivotul de pe Sfânta Masă. În aceste cazuri, împărtăşirea se face după o rânduială deosebită, înscrisă în Molitfelnic (Rânduială ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav Împărtăşirea). Nu se poate da însă Sfânta Împărtăşanie bolnavilor căzuţi în stare de inconştienţă, nesimțire sau celor ieșiți din minţi, nebuni.

Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

- Mai avem o intrebare bazata pe un exemplu concret: Daca un copil de 14 ani nu vrea sa mearga uneori la Biserica, trebuie cumva fortat sau convins sau lasat sa vina atunci cand vrea el, daca parintii lui sunt credinciosi si merg regulat la Biserica?

- As zice ca nu trebuie fortat, dar a nu-l forta nu inseamna a renunta la lupta. Nu trebuie fortat, dar trebuie castigat, in sensul in care – mai multi parinti spun lucrul acesta si parintele Teofil mi se pare ca il are de la parintele Arsenie Boca -, mustrarea invinge, dar nu convinge. Deci copilul nu trebuie fortat, dar trebuie castigat pentru asta. Parintii trebuie sa-si puna serios problema starii copilului si sa se socoteasca ei insisi putin vinovati pentru starea lui. Poate ca este o lipsa in viata lor duhovniceasca, n-au reusit sa-l atraga pe copil spre Biserica. Deci ar trebui castigat – castigat prin multa dragoste, prin multa rabdare, prin multa blandete, prin multa rugaciune facuta in taina pentru el. Ar trebui facut tot ce este cu putinta ca el sa fie castigat, nu fortat, pentru ca se poate ca in sufletul lui sa se nasca ceva contrar, sa apara in sufletul lui o repulsie fata de Biserica la un moment dat.

- Avem mai multe intrebari privitoare la pierderea trairii celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu: Cum facem ca intalnirea cu Dumnezeu in Biserica sa nu devina o rutina? Cum sa ne pastram trairea si emotia intalnirii cu Dumnezeu?

- O ispita a tineretii este si aceasta sete de impresii, sete de noi trairi. Si o nestatornicie, as zice asa, o neasezare, o lipsa de statornicie.

Caut sa va citesc aici din Apocalipsa ce i s-a spus ingerului Bisericii din Sardes:

“Stiu faptele tale, ca ai nume ca traiesti, dar esti mort. Privegheaza si intareste ce a mai ramas si era sa moara, caci n-am gasit faptele tale depline inaintea Dumnezeului meu“.

Si iata ca ne si spune ce e de facut:

“Drept aceea, adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit si pastreaza si te pocaieste. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur si nu vei sti in care ceas voi veni asupra ta“.

Deci aceasta are de facut cel cu nu a ramas in Harul cel dintai: “Adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit”; doar tu stii, stii mai bine ca oricine ce a fost in inima ta atunci. Trebuie sa-ti spuna cineva din afara? Tu stii bine!

“Adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit si pastreaza si te pocaieste“. De aceea avem Taina Pocaintei in Biserica. Noi cred ca nu ne folosim indeajuns de ea, nu constientizam indeajuns cat de mare este puterea acestei Taine. Nu este om care sa fi venit la Taina Pocaintei cu sinceritate, cu dorinta sincera de indreptare, cu marturisire sincera, in orice fel de pacate ar fi cazut el si care sa nu simta in el dupa Taina Sfintei Spovedanii improspatandu-se lucrarea Harului. E adevarat, omul care a cazut din Harul cel dintai trebuie sa-si asume ca pe un canon tot chinul care urmeaza pe drumul intoarcerii lui la Dumnezeu. Calea lui nu va fi lina, el trebuie sa fie constient de lucrul acesta. Ai primit o data un Dar, Dumnezeu ti-a dat Harul Lui in dar, te-a chemat in Dar cu dragostea Lui. Ai dispretuit Harul Lui, l-ai calcat in picioare, l-ai ingropat, l-ai intunecat cu mandria, cu mania, cu desfranarea, cu pacatele trupesti, cu slava desarta. Acum nu te astepta ca drumul intoarcerii sa-ti fie usor. Toate pe care le-ai facut se vor scula acum cumva asupra ta, dar in Taina Pocaintei primesti puterea sa te lupti cu ele. Calea celui care se pocaieste nu mai este lina si usoara. Calea celui care se pocaieste este, sa zic asa, o cale intre bucurie si durere; el simte cand bucuria si incredintarea ca va fi iarasi cu Dumnezeu, cand simte teama si durerea si chinul pentru ca pacatele vechi il urmaresc.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune ca prin pacatele noastre am dat drepturi celui rau impotriva noastra si de acum el are putere sa ne ispiteasca. Imi aduc aminte de un lucru pe care il spune el, ca sa vedeti cum stau lucrurile aici. El spune ca un monah care a plecat din manastirea lui din neascultare – s-a suparat pe acolo, sa zicem, la un moment dat; s-a suparat pe duhovnic sau pe staret si a plecat din manastirea lui – chiar daca se caieste si se intoarce in manastire i-a dat drepturi celui rau sa-l ispiteasca pana la moarte cu gandurile de nestatornicie. El nu va mai fi in Harul cel dintai. In Harul cel dintai, gandurile nu aveau atata putere asupra lui. Acum va trebui sa rabde aceasta hartuire a gandurilor poate pana la moarte pentru ca el singur a dat putere celui rau impotriva lui. Dar in Taina Pocaintei – repet – primeste puterea sa se lupte. Deci cel care a pierdut Harul cel dintai nu trebuie sa se astepte ca sa-i fie usoara calea de intoarcere, ci trebuie sa-si asume barbateste greutatile drumului de intoarcere si sa alerge mereu la Taina Pocaintei, sa improspateze in el mereu Harul pocaintei.

- Parinte, ce ne puteti spune despre homeopatie, despre acupunctura si yoga? Sunt niste simple practice, exercitii pentru sanatate sau sunt mai mult decat atat?

- Despre homeopatie si acupunctura nu pot sa va spun ceva lamurit, am inca niste nedumeriri aici pentru ca sunt impregnate cu filozofia orientala, dar in modul cum sunt practicate in medicina din zilele noastre par sa fie dezbracate de aceasta haina a filozofie orientale si par sa fie de folos. Am unele nedumeriri : stiu ca parintele Porfirie si parintele Paisie Aghioritul nu dadeau voie fiilor duhovnicesti sa se foloseasca de homeopatie si daca de homeopatie nu se foloseau, in mod sigur nici de acupunctura.

Cu privire la yoga, as zice ca nu poate fi practicata nici ca un exercitiu fizic pentru ca nu poti sa mananci dintr-un fruct care a crescut intr-un anume pom fara sa te lasi influentat de firea pomului in care fructul a crescut. Deci chiar intelegand-o asa ca pe un exercitiu fizic, ea predispune sufletul spre anumite trairi. Spuneti-va fiecare in propria constiinta ce fel de stare are sufletul cand sta in genunchi inaintea unei icoane si ce fel de stare are cand face lotusul sau, eu stiu, orice alta pozitie de yoga… E predispus atunci sufletul la o stare de evlavie? Nicidecum. Nicidecum. Chiar daca le-am lua ca simple pozitii fizice, ca simple exerciti fizice… nu, omul va fi influentat de spiritul care le-a produs.

- Parinte, de cand cunoastem Biserica, Sfanta Liturghie, este Liturghia o continuare a frangerii painii?

- In Sfanta Scriptura, uneori prin frangerea painii se intelege Sfanta Liturghie in germene, ca sa spun asa, dar alteori se inteleg agapele fratesti sub numele de “frangerea painii”. De exemplu, in versetul pe care l-am citat, ca cei care au crezut in Hristos staruiau in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni, Sfanta Liturghie este inteleasa atunci cand este vorba de impartasire. Cum sa se impartaseasca daca nu aveau Sfintele Taine si cum sa aiba Sfintele Taine fara Sfanta Liturghie? Sigur ca era o forma concentrata a ei, ea s-a dezvoltat ulterior. Deci Sfanta Liturghie o avem de la Domnul Insusi, de la Cina cea de Taina, cand a instituit Taina Sfintei Euharistii. De atunci avem Sfanta Liturghie, dar repet, in Sfanta Scriptura uneori ea este numita sub numele “frangerea painii”. Un exemplu: intalnirea Mantuitorului pe drumul Emausului cu Luca si Cleopa – s-a facut cunoscut Domnul Apostolilor la frangerea painii, frangand painea. Aici este inteleasa Sfanta Liturghie, pe cand in versetul pe care l-am citat din Faptele Sfintilor Apostoli, prin frangerea painii se inteleg agapele, mesele fratesti.

- Pot fi considerate bisericile neoprotestanta biserici? Se pot mantui cei care sunt membri ai acestor ‘biserici’?

- Nu exista biserici, exista Biserica. Daca se pot mantui sau nu se pot mantui, asta nu stiu. Nu hotarasc eu, este un lucru al lui Dumnezeu sa hotarasca aceasta. Ca sunt taine – eu cred ca nu sunt Taine, la confesiunile protestante sau neoprotestante. Ce sa spunem noi cand ei insisi nu mai considera ca o Taina, adica nu le mai atribuie statutul de Taine? Au niste ritualuri simbolice – daca le mai au. Comemoreaza Cina Domnului sau ce mai comemoreaza ei. Dar nici ei nu le atribuiesc statutul de Taine. Din ceea ce v-am spus este limpede: fara Taine, fara Taina Botezului si fara celelalte Taine ale Bisericii Harul nu se salasluieste inauntrul inimii omului, iar fara salasluirea Harului inauntrul inimii omului este cu neputinta sa vieze faptura cea noua, iar neviind faptura cea noua, nu este cu putinta mantuirea. Deci cineva nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu daca nu s-a innoit cu lucrarea Harului Sfantului Duh. Nu este cu putinta mantuirea fara aceasta innoire a Harului Sfantului Duh.

- Parinte, va rugam sa ne spuneti cateva cuvinte despre diverse cai pe care unii apuca pana sa nimereasca pe calea directa catre Biserica, catre Dumnezeu. Ne gandim la abordarile magice ale credintei, de exemplu purtarea unor carticele care feresc de rau, frecventarea unor slujbe care se fac martea, fara a se mai merge duminica la Biserica. Sunt acestea ortodoxe sau sunt niste practici denaturate?

- Sunt niste practici denaturate. Ca pornind cineva pe drumul acesta poate sa ajunga pana la urma unde trebuie, lui Dumnezeu toate Ii sunt cu putinta, se poate intampla. Se poate intampla – adica se poate intalni cineva cu Dumnezeu, sa zic asa, si din greseala. Se poate intampla asta, dar numai prin judecatile de nepatruns ale proniei. Numai asa. Deci nu stiu ce sa va spun eu concret despre caile pe care pot rataci oamenii inainte de a ajunge la Biserica. Acestea sunt lucrari ale Proniei dumnezeiesti care in toate chipurile cauta mantuirea omului si in toate chipurile cauta Dumnezeu sa-l atraga pe om la sine. Deci se poate intampla si asa, ca cineva sa plece pe un drum din acesta care este cumva stramb si sa ajunga pana la urma totusi unde trebuie. Dar numai printr-o lucrare de exceptie a lui Dumnezeu.

- Ce ne puteti spune despre tinuta tinerilor in Biserica si in afara ei? De exemplu, sunt unele controverse daca fetele trebuie sa poarte capul acoperit si in afara Bisericii.

- Sfantul Apostol Pavel spune ca femeile trebuie sa fie acoperite in Biserica. Despre asta ne vorbeste limpede. Ce trebuie sa faca in afara Bisericii? As zice ca asta tine de taria sufletului lor. N-as impune nimanui lucrul acesta. Asa cum sunt lucrurile astazi, in lumea noastra, in care stapaneste apostazia – nu o spun eu, ati vazut, o spune si Episcopul Nicolae Velimirovici, o spun toti parintii duhovnicesti care au trait vremea din urma – intr-un fel, pentru cineva care face lucrul acesta cu sinceritate, este ca o marturisire, ca o marturisire a lui Hristos. Poate ca nu toti au taria sa faca asta dintr-o data.

Am dat mereu exemplul, cand mi s-au pus intrebari asemanatoare, exemplul Marelui Mucenic Teodor Stratilat. Era general al armatei romane. In vremea in care a trait el stapanea idolatria in Imperiul Roman. El fara indoiala ca avea unele obligatii legat de acest cult idolatru, odata ce era ofiter superior al armatei romane. O vreme a reusit sa-si pastreze credinta in ascuns. Era crestin, dar nu se arata pe fata ca este crestin. Nu arata prin nimic altora ca este crestin. Dar a simtit ca nu se poate – de la un moment dat a simtit ca nu se mai poate sa ramana asa. Eu as zice ca, chiar Harul l-a ocrotit ca nimeni sa nu inteleaga cum ca el in taina este crestin. El stie cum s-a strecurat printre toate. Dar a sosit si momentul in care a simtit ca nu se mai poate altfel si atunci a cerut de la Dumnezeu mai intai un semn de incredintare, sa-i spuna Dumnezeu daca este cazul sa-si de ape fata credinta – pentru ca el stia ce urmeaza – sau sa mai astepte. El a trimis pe unul dintre slujitorii lui cu un brau, in semn al demnitatii lui de ofiter, la biserica, sa-l aseze pe Altar, pe Sfanta Masa. Si a zis el lui Dumnezeu: “Doamne, daca va intra intai preotul Bisericii si va ridica braul de acolo este semn ca a sosit momentul. Daca-l va lua altcineva, voi mai amana”. Se temea ca nu cumva marturisind pe fata ca este crestin, apoi sa nu aiba tarie sa rabde chinurile si in chinuri sa se lepede de Hristos. Avea nevoie de o marturie a lui Dumnezeu ca sa stie daca Dumnezeu binecuvinteaza marturisirea lui pe fata pentru ca stia ca fara Domnul nu este cu putinta sa duci pana la capat alergarea muceniciei. A randuit Dumnezeu asa ca preotul sa intre mai intai, Auxentie mi se pare ca il chema pe preot, si sa ridice de acolo braul lui. El a marturisit pe fata ca este crestin, a fost prins, schingiuit, chinuit cu chinuri groaznice si in toate a ramas neclintit. Si si-a dus lupta marturisirii pana la capat.

As zice ca cele spuse despre el pot sa fie un model si pentru noi. Cat omul simte ca nu are inca taria unei marturisiri pe fata cred ca nu greseste daca ramane cumva mai intru ascuns, dar ramanand intru ascuns sa nu fie las si sa nu dormiteze, ci sa se straduiasca pentru cresterea lui launtrica, pentru ca sa poata sa ajunga la un moment dat la taria unei marturisiri barbatesti, a unei marturisiri fatise. Deci in spiritul celor spuse, cred ca este de la sine inteles raspunsul pe care am vrut sa-l dau.

- Cum ne putem feri de pacat daca traim in preajma unor oameni necredinciosi si suntem mereu cu ei?

- Tovarasiile rele, adevarat, strica obiceiurile bune. Bine este sa evitam tovarasiile rele, sa nu ne incredem in taria noastra. Daca imprejurarile asa sunt, ca nu avem cum sa facem lucrul acesta, atunci ne punem toata nadejdea in puterea Harului dumnezeiesc si el ne va apara. Sa avem o dorinta curate si sincera de a fi cu Dumnezeu si de a face voia lui si el ne va apara. Nu va putea nimeni sa ne vatame. Daca Dumnezeu este cu noi, cine poate sa fie impotriva noastra? Cine poate sa ne faca vreun rau, cu ce poate sa ne vatame cineva? Dar stim ca nu avem o credinta atat de tare; de aceea zic, daca se poate, sa evitam tovarasiile rele ca sa nu ne vatamam. Atunci cand nu ne va fi cu putinta, fara indoiala ca Harul ne va apara.

- Va rugam sa ne spuneti un cuvant despre viata in Biserica a asociatiei religioase “Oastea Domnului” si despre cartile promovate de acestia. Exista riscul indepartarii de Biserica Ortodoxa si de trairea autentica?

- Cred ca exista acest risc. A fost o intrebare mai inainte despre pietism. Cred ca este afectata intr-o oarecare masura de pietism. Este gresit insa sa emitem judecati generale. A fost o intrebare, eu va raspund ca m-ati intrebat. Dar este gresit sa emitem judecati generale. Fiecare este in felul lui si poate ca si acolo sunt foarte multi oameni sinceri si curati. Nu putem noi sa judecam, asa, sa punem o pecete pe toata activitatea Oastei Domnului. Ea a avut scopuri bune la inceput si chiar unii parinti spun ca lucrarea ei a fost folositoare. S-a dorit prin ea o improspatare a vietii bisericesti, a vietii duhovnicesti, mai ales la sate unde patrunsesera foarte mult betia si din betie si desfranarea imediat. Se stricase viata satului si atunci au dorit sa-i atraga pe oameni spre Biserica prin lucruri mai usoare. Se adunau in case, cantau, mancau impreuna, tovarasie placuta… Ii atrageau prin lucruri mai usoare. Acum s-a dezvoltat, asa mi se pare, un spirit de casta, un spirit cumva elitist, ca ‘noi suntem ostasii, cine nu-i cu noi nu este ostas adevarat‘. In masura in care domina acest spirit si in masura in care raman asa, in limitele pietismului, in masura asta este primejdios intr-adevar pentru ei.

- Parinte, care este rostul si rolul canonului dat de duhovnic? Suntem biruiti de pacate mai usor daca nu ne indeplinim canonul?

- Fara indoiala ca da. As zice ca este asemanator cu rolul dietei pe care i-o prescrie medicul unui bolnav care tocmai s-a vindecat. Nu tine dieta, se imbolnaveste din nou foarte usor. Acelasi este rolul canonului si este exact rolul pe care il are dieta pentru omul care s-a vindecat de o anumita boala.

- Visele influenteaza foarte mult pe unii oameni. Unii spun ca sunt bune fiindca vestesc anumite lucruri. Oare chiar sunt bune? Cum ii putem face sa inteleaga ca nu sunt (daca intr-adevar nu sunt)?

- E foarte greu sa-i facem sa inteleaga. Daca omul a ajuns sa creada viselor, sa se increada in ele, foarte greu va mai fi lamurit sa renunte la ele. Nu mai prea primesc sfat astfel de oameni. Stiti bine, cred ca marea majoritate ati citit cartile Parintelui Cleopa, stit bine cat sunt de vatamatoare. Numai oamenii care s-au innoit launtric cu totul, care se misca necontenit in cugetari dumnezeiesti, care au in cuget pe Dumnezeu totdeauna, pot sa aiba vise, sa zic asa, duhovnicesti. Adica ceea ce se misca in cugetul lor in timpul zilei – in timpul zilei in cugetul lor sa zicem ca se misca numai rugaciunea, numai cugetari duhovnicesti acolo – ceea ce se misca in cugetul lor in timpul zilei se va misca si in timpul noptii. Or, examinandu-ne cinstit viata noastra de zi cu zi, vazandu-ne cat suntem de imprastiati, cat suntem de tiranizati de ganduri, cat de mult suntem sub influenta gandurilor patimase, nu ne putem astepta sa avem noi visuri duhovnicesti. Sfantul Ioan Scararul o spune limpede: “Crede numai visurilor care iti vestesc tie munca, pedeapsa, chin pentru pacatele tale, visuri care te infricoseaza si te indeamna sa o termini cu viata pacatoasa si sa pui o data inceput bun. Dar daca trezindu-te din somn aceste visuri te arunca in deznadejde nici pe ele sa nu le crezi ca si ele sunt de la diavol. Numai daca trezindu-te din somn iti rodesc o hotarare tare de indreptare, strapungerea inimii, atunci da, inseamna ca a fost un vis de la Dumnezeu.” Deci numai aceste visuri sunt singurele visuri pe care Sfantul Ioan Scararul spune ca le putem considera ca sunt de la Dumnezeu. Ca asta s-a intamplat, sa stiti, s-a intamplat de multe ori, si as zice ca se intampla. Se intampla ca Dumnezeu sa certe in felul asta pe cineva ca sa se trezeasca. Dar asta nu se intampla asa… se intampla o data, poate, pentru trezirea omului.

Omul care se orienteaza dupa ceea ce viseaza alearga dupa umbre si dupa vant. Cum sa fie lamurit sa renunte la asta? As zice ca prin multa rugaciune pentru el. Daca avem multa dragoste si ne este teama pentru mantuirea lui, fara indoiala ca nu vom sta cu mainile in san. Ne vom ruga, il vom sfatui, ne vom stradui sa-l scoatem din inselarea lui. Dar v-am spus ca este foarte greu. Astfel de oameni de obicei nu mai primesc sfat.

Acesta este scopul celui rau, sa stiti, sa-l izoleze cumva pe om de duhovnic si de oricine care i-ar putea da un sfat bun, sa se incredinteze omul ca visurile sunt bune, sa se orienteze dupa el. Cel rau intai produce in om visuri cu un aspect bun si placut si visuri care chiar, sa zicem asa, se adeveresc. Scopul lui este sa-l castige pe om, sa-i castige increderea. Numai dupa ce i-a castigat bine, bine de tot increderea ii va aduce la un moment dat un vis prin care il va pierde pe om cu totul, il va indemna sa faca lucruri nebunesti, cand stie ca deja omul i s-a facut ascultator. De aceea, pentru ca tocmai asa lucreaza cel rau, sa-l convinga pe om de adevarul visurilor si sa se increada in ele, un astfel de om este foarte greu de indreptat, foarte greu de convins. Trebuie multa rugaciune pentru el.

- Parinte, ce poate face un copil sau un tanar pentru parintii lui daca acestia sunt necredinciosi? Cum poate imbina mersul la Biserica si dorinta de a sluji lui Dumnezeu cu ascultarea de parinti?

- Intr-un fel, nu trebuie sa-i asculte pe parinti in cele care il impiedica de la drumul lui catre Dumnezeu. Dar trebuie foarte mult discernamant aici. Nu o spun eu, de ce ma mai intrebati? O spune Domnul : “Foc am venit sa arunc pe pamant” sau “Sa nu socotiti ca am venit sa aduc pe pamant pace. N-am venit sa aduc pace, ci dezbinare, ca am venit sa despart pe fiu de tatal lui, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa si vrasmas ai omului vor fi casnicii lui“. Pentru ca legatura omului cu Dumnezeu este mai presus de orice alta legatura, decat legatura de rudenie, decat legatura aceasta creata de dragostea fireasca, decat legatura firii. Si in momentul in care parintii se impotrivesc mergerii copilului pe drumul lui Dumnezeu, copilul are libertatea sa asculte mai mult de Dumnezeu decat de oameni. Dar trebuie foarte mult discernamant aici, nu cumva teribilismul lui sa-si gaseasca locul aici si sa produca tulburare in familia in mod gratuit. Deci e bine sa fie sub sfatuirea duhovnicului totdeauna, dar el are libertatea, sa zic asa, sa nu-i asculte pe parinti in cele care il impiedica de la drumul lui spre Dumnezeu.

- Ce poate face cineva care, desi este de multa vreme in Biserica, nu se poate izbavi de o patima?

- Daca ai lovit o data un copac si n-a cazut, ce faci? Lasi toporul jos si te culci? Dai si a doua oara, si a zecea oara, si a mia oara pana o sa cada. Cu cat un obicei este mai adanc inradacinat, cu atat mai greu este de scos din suflet, e adevarat. De aceea nu trebuie sa dormim, de aceea trebuie sa fim cu sufletul foarte treaz, sa taiam raul cat este mic. Daca raul a crescut prin obisnuinta indelungata, prin repetarea deasa a unui pacat, daca raul a crescut, atunci e nevoie de multa staruinta, de spovedanie si de multa staruinta. Si fara indoiala ca va fi incununata de biruinta.

- Cum putem intelege necredinta si lepadarea Sfantului Apostol Petru in comparatia cu apostazia din zilele noastre?

Necredinta si lepadarea Sfantului Apostol Petru ne pune inainte tocmai ravna fireasca despre care am vorbit. Cand Sfantul Apostol Petru i-a spus Domnului: “Si de-ar fi sa mor impreuna cu Tine, nu ma voi lepada de Tine” vorbea ravna fireasca. Acesta era glasul sangelui si al carnii. El asa simtea, era sincer, nu mintea cand spunea lucrul acesta. Era un suflet infocat. Dar era ravna cea fireasca, ravna data de puterile omenesti. Or puterile omenesti sunt slabe si neputincioase daca nu sunt ajutate de Harul cel dumnezeiesc. Dupa Pogorarea Duhului Sfant n-a mai fost asa. Ati vazut, s-a temut de o slujnica, n-a avut taria sa-l marturiseasca pe Hristos inaintea unei slujnice. Ca a zis: “Si tu erai cu El!” si a zis: “Nu-L cunosc pe Omul Acesta!“. Inaintea unei slujnice n-a avut curajul sa marturiseasca; asta este ravna fireasca. Atata pot puterile omenesti. Acum iti spune omul ca este cu tine pana la moarte, acum zice ca nu te mai cunoaste, se leapada de tine. Este ravna fireasca si caderea Apostolului a fost ingaduita spre inteleptire. El avea sa fie pastor de suflete, avea sa conduca pe calea mantuirii atatea si atatea suflete. Trebuia sa fie bun si ingaduitor cu cei care cad, sa inteleaga chinul launtric si starea celui cazut si de aceea Domnul i-a ingaduit sa treaca el insusi prin experienta aceasta ca sa invete sa fie bun si ingaduitor cu cei care cad.

Deci caderea Sfantului Apostol Petru s-a intamplat, sa zic asa, spre inteleptire, pe cand apostazia din zilele noastre este ceva de alta natura. Este o lepadare, as zice, constienta, de Dumnezeu, nu este o lepadare accidentala de Dumnezeu, un moment in care, sa zicem, omul se leapada cum s-a lepadat Sfantul Apostol Petru din slabiciune. Deci este o asezare statornica, o orientare statornica a sufletului omenesc spre pamant, spre lume, spre sine, spre viata lumeasca, pamanteasca, o intoarcere dinspre Dumnezeu, statornica, dinspre Dumnezeu inspre sine si inspre lume. Aceasta este apostazia oamenilor din zilele noastre.

- Parinte, cum trebuie sa privim asa numitele semne ale sfarsitului: cardurile electronice de identitate, codul de bare, numarul 666 care este raspandit in jurul nostru sub diferite forme? Sunt acestea semne autentice? Si daca da, cum ne putem feri de ele?

- (…) Cu privire la noile buletine si la semnele sfarsitului, se discuta foarte mult despre lucrurile acestea si uneori cred ca se face si foarte multa tulburare in multe suflete pentru ca sunt pareri diverse. De accea nici nu as vrea sa spun nimic despre asta. Trebuie sa primim noile buletine, nu trebuie sa le primim? Ce trebuie sa facem, cum trebuie sa facem?… As zice ca daca ne tot intrebam atata deja este rau. Pai ce fel de crestini suntem noi? Sa ne temem ca vom fi pusi in situatia de a ne lepada de Hristos si sa nu stim ca ne-am lepadat? Chiar asa sa fim? Deci problema noastra nu este asta, nici masonii nu-s problema noastra, nici noile buletine nu sunt problema noastra.

Nu asta este problema noastra. Spuneti-mi, in ce staruiau primii crestini? Ati vazut, “in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni“. Asta era treaba lor. Si inca mai spune ceva autorul Faptelor Sfintilor Apostoli:

“Sufletul si inima multimii celor ce au crezut erau una. Si nimeni nu zicea ca ceva este al sau, ci toate le erau de obste“.

Asta este viata crestina. S-o traim si toate celelalte probleme se vor dezlega de la sine la momentul potrivit.

Eu nu zic ca nu ne pasc niste primejdii, o spun parintii in care avem incredere, caci stim ca prin ei a vorbit Duhul Sfant, oameni induhovniciti. Nu spun ca nu ne pasc niste primejdii, dar cred ca discutiile acestea de multe ori sunt vatamatoare, ne dezbina. Nu vedeti ca ne dezbina? De foarte multe ori ne dezbina, ne judecam unii pe altii, fiecare tine la dreptatea lui si are impresia ca toti ceilalti sunt in ratacire si in apostazie. Noi, intre noi, frati, ne dezbinam. Unde mai este unitatea duhului? Unde se mai pastreaza unitatea duhului intru legatura pacii?

Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune : “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra. Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina. Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh. Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai:‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este.

Imi vine in minte acum o intamplare pe care iarasi cred ca o stiti cu Sfantul Nichifor si Saprichie preotul. Au fost prieteni foarte buni la inceput, apropiati, dar intre ei la un moment dat a strecurat vrasmasul diavol samanta invidiei. Saprichie s-a suparat pe Nichifor si nu vroia sa-l ierte. Fiind ei suparati unul pe celalalt, s-a intamplat ca Saprichie sa fie prins si sa marturiseasca pentru Hristos. L-au supus la chinuri, l-au batut in toate felurile, nu s-a lepadat de Hristos. Au hotarat sa-l omoare, sa-i taie capul. Nichifor a aflat ce s-a petrecut si si-a zis el, in mintea lui: “Uite, sa nu plece la Dumnezeu neimpacat cu mine“, pentru ca e cuvant dumnezeiesc “Daca nu veti ierta fiecare din inima fratelui sau greselile lui, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre.” Si a zis el: “Nu cumva sa-l pagubesc, sa plece la Dumnezeu neimpacat cu mine si sa piarda cununa muceniciei. Hai s-o dobandeasca!” si a iesit in intampinarea lui ca sa-i ceara iertare, ca Saprichie sa mearga la moarte impacat deplin, sa mearga inaintea lui Dumnezeu sis a primeasca cununa muceniciei. I-a iesit si i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, iarta-ma!” iar asupra lui a venit un duh de impietrire, invidia. Si nu, s-a uitat de sus la el si – ce-o fi zis? – “Eu, marele marturisitor, nu te iert!”. A venit a doua oara: “Iarta-ma, robule al lui Dumnezeu! Iarta-ma!”. Nimic. A ramas in impietrirea lui. L-au dus, i-au plecat capul pe butuc si calaul a ridicat securea. Si atunci, parca s-ar fi trezit – zic s-ar fi trezit, de fapt a murit – si a zis: “Stati! De ce vreti sa imi taiati capul?“. “Pentru ca nu vrei sa aduci jerfa idolilor.” Zice: “Nu, nu, aduc. Aduc jerfa idolilor. Aduceti aici ce trebuie si voi aduce jertfa idolilor.” Si a facut asa si s-a lepadat de Hristos. Harul Sfantului Duh l-a parasit pentru neiertare, pentru impietrirea lui l-a parasit Harul Sfantului Duh atunci. A avut putere sa duca lupta marturisirii. Harul l-a asteptat. L-a intarit sa duca lupta marturisirii pana atunci, pana aproape de sfarsit. Dar pentru ca el nu l-a iertat pe aproapele lui, Harul l-a parasit atunci, cand mai avea un pas pana sa primeasca cununa. Si n-a mai avut taria sa duca lupta mai departe. N-a avut taria sa mai primeasca moartea daca Harul l-a parasit. Si Nichifor a spus atunci: “Eu sunt crestin! Si eu sunt crestin! Luati-ma pe mine in locul lui!” Si l-au luat, si i-au taiat capul si a primit el cununa in locul lui Saprichie.

Deci daca nu vom avea agonisit inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh, putem noi sa stim oricate despre nu stiu ce comploturi masonice, despre nu stiu ce comploturi evreiesti, despre nu stiu ce buletine, pentru ca daca nu vom avea Harul, repet, oricum ne vom lepada. Oricum ne vom lepada! Deci asta este problema noastra: cum sa agonisim cu adevarat inlauntrul nostrum Harul Sfantului Duh. Pentru ca nu poti sa ai Harul in tine si sa nu stii ca il ai. Nu se poate asta. Poti sa il ai asa, sa zicem ca il ai de la botez, dar este acoperit de cenusa si de zgura patimilor. Sta acolo asteptand sa se aprinda. Daca nu simti focul – asta este marturia prezentei Harului. Dar daca nu simti focul dorintei, macar si cat de slabut, focul dorintei de a placea lui Dumnezeu, de a face voia Lui, inseamna ca nu este cu tine Harul Sfantului Duh. Si atunci inseamna ca trebuie sa-l cauti, poate ca l-ai simtit odata, ai simtit strapungerea inimii, ai simtit caldura asta, dar nu ai staruit in ea. Acum trebuie sa-l cauti din nou si calea iti va fi mai grea, va fi cu multe, multe ocolisuri. Iti va fi mai grea, dar va trebui sa-l cauti din nou. Daca ai simtit strapungerea inimii, daca ai simtit o data caldura ravnei de a face voia lui Dumnezeu, tu deja cam stii ce trebuie sa cauti. Nu esti fara o orientare, desi acum faci lucrurile mai mult rational. Le faci mai mult rational. Parintele Arsenie Papacioc vorbeste despre smerenie rationala, marturisire rationala, ca noi asa le facem, de aceea nu sunt roditoare, nu au suflu in ele. Dar poti sa faci asa chinuindu-te, asumandu-ti asta ca un canon, stiind ca Dumnezeu va vedea staruinta ta si dorinta ta si va privi cu mila la tine.

Deci asta este problema noastra si spre asta va indemn. Pentru asta va indemn sa luptati cu toata taria, ca nu are nici un rost sa va puneti asa tot felul de probleme care mai mult dezbina, ne iau timpul, ne consuma timpul in discutii nefolositoare, aduc intre noi dezbinare … numai vatamare. Nu are nici un rost. Daca Harul va fi cu noi, Harul Sfantului Duh va da fiecaruia sa simta si cand a facut cel mai mic compromis. Nu sa primeasca buletinul, dar si cand a facut cel mai mic compromis, cand s-a lepadat de Hristos prin cel mai mic compromis.A venit ora ta de rugaciune si ai zis : “Nu, ca-s obosit, acuma nu pot, 5 minute mai tarziu…” Mai tarziu. Ai amanat rugaciunea. Si aceasta este o lepadare. Dar constiinta te mustra imediat. Imediat iti spune constiinta ca ai fi putut, dar ti-a fost lene si ti-ai indreptatit lenea prin pretinsa oboseala. Si asta este o lepadare de Hristos, si pe asta o mustra constiinta. Cum sa nu mustre constiinta o lepadare de Hristos ca aceea care va fi in vremea lui Antihrist? Cum sa se poata petrece lucrul acela fara ca omul sa stie? Numai daca era de fapt dinainte mort. Cum a zis ingerul Bisericii din Sardes: “Iti merge numele ca esti viu, dar tu de fapt esti mort de mult! Numai numele iti este ca esti viu“. Deci daca nu ne ingrijim acum sa viem in Duhul, oricum nu vom face fata la vremurile care vor veni!

Sa ne ajute Dumnezeu tuturor sa putem sa intampinam vremurile care vor veni – nu stim cat de apropiate, cat de indepartate vor fi – sa le intampinam cu marime de suflet, cu taria credintei, si pana atunci sa facem asa cum zice Apostolul: “Rascumparati vremea, caci zilele rele sunt!” Amin.

DESPRE HAINELE PREOŢEŞTI. LECŢIE DE CULTURĂ GENERALĂ

De multe ori am fost întrebat de ce monahii şi preoţii poartă haină neagră şi, totodată, de ce unii o poartă în permanenţă, iar alţii doar uneori. Întrebarea am primit-o de la copii, oameni maturi, jurnalişti, „oameni de cultură” şi chiar „oameni de biserică”. Mulţi nici nu ştiu cum se numeşte această haină, iar alţii nu fac diferenţă între hainele preoţeşti şi veşmintele preoţeşti, pentru că nici DEX-ul nu prea face diferenţă între ele. Biserica însă are limbajul şi tradiţiile ei, iar un om care pretinde că are o anumită cultură generală (nemaivorbind de cei care se pretind a fi „creştini ortodocşi”), trebuie să cunoască aceste lucruri.

În primul rând, trebuie să facem diferenţă între dulamă, rasă şi veşminte. Dulama este haina neagră cu mâneci obişnuite şi, de regulă, încinsă la brâu; rasa este haina neagră mai largă, neîncinsă, şi cu mânecile largi; iar veşmintele clericale (stiharul, epitrahilul, felonul, mânecuţele ş.a.) sunt hainele speciale pe care clericul, în funcţie de rangul său (diacon, preot sau arhiereu), le îmbracă doar la slujbe (peste dulamă) şi a căror culoare se poate schimba în funcţie de sărbătoare şi fastul slujbei.

Haina clericală, numită dulamă, sutană, reverendă (din engl.), caftan (în Basarabia), подрясник (rus), ζωστηκό (gr.), nu este altceva decât haina obişnuită a oamenilor din vechime, numai că de culoare neagră. Până prin sec. VII-VIII toţi bărbaţii din Bizanţ, nemaivorbind de femei, purtau o haină asemănătoare cu cea a clericilor de astăzi. Oamenii din lume, însă, aveau aceste haine de diferite culori, pe când preoţii, şi în special monahii, le aveau doar de culoare neagră, ca simbol al smereniei şi pocăinţei.

Prin sec. VIII, în special prin contactul cu popoarele barbare din nordul Europei, bărbaţii laici au început să poarte şi pantaloni, renunţând treptat la dulame. Clericii însă, deşi au început şi ei să poarte pantaloni pe dedesubt (mai ales în zonele geografice mai reci), au rămas totuşi fideli hainei lungi bizantine, dublată în momente mai solemne de rasă. Dulama niciodată nu a fost considerată o haină festivă, ci mai degrabă una de lucru sau de casă. În public, pe lângă dulamă, clericii trebuiau să aibă obligatoriu şi rasă, tradiţie păstrată astăzi la greci şi ruşi, dar aproape necunoscută la români, care consideră rasa drept o haină exclusiv călugărească, ceea ce nu este corect. Şi ruşii au un obicei incorect din acest punct de vedere, atunci când fraţilor începători din mănăstire (novici/ascultători), la primă etapă le dau doar dulamă, nu şi rasă. Tradiţia athonită însă îmbracă pe dókimos (novice) nu numai în dulamă, ci şi în rasă, făcându-l astfel „rasofor”. În Grecia, dar mai ales în Athos, nu poţi merge la slujbă doar în dulamă, ci trebuie obligatoriu să ai şi rasă.

Se pare că în chiar perioada schimbării „dress cod-ului” la bizantini, Canonul 27 Trulan (anul 691) obligă pe clerici să poarte în permanenţă dulama, iar dacă vreunul iese în public fără dulamă, să fie oprit de slujire timp de o săptămână. Canonul 16 al Sinodului VII Ecumenic (anul 787) interzice ca dulama să fie strălucitoare (a nu se confunda cu veşmintele liturgice, care pot fi strălucitoare!) şi condamnă folosirea parfumurilor de către clerici. Acelaşi canon, citând regula 46 a Sfântului Vasile cel Mare destinată monahilor, sugerează ca haina clericală să nu fie colorată sau pestriţă, generalizând culoarea neagră a hainelor monahale pentru toţi clericii. Cu timpul, „preoţii de mir” (în slavonă „mir” = „lume”, adică preoţii din lume, căsătoriţi) au început a purta şi haine de alte culori, dar aceasta este o excepţie tolerată, nu o regulă. Regula rămâne culoarea neagră.

Mai ales după perioada turcocraţiei şi a ciumei comunist-ateiste, s-a generalizat obiceiul ca preoţii căsătoriţi să nu poarte dulama în toate împrejurările, atunci când sunt în sânul familiei sau fac un lucru fizic la care ar fi împiedicaţi de o haină mai lungă. Monahii, însă, poartă dulama în permanenţă, chiar şi atunci când dorm. Regulile monahale permit monahului să lase dulama doar atunci când călugărul / călugăriţa este în regim de spital şi tratamentul medical aplicat împiedică purtarea hainei monahale.

Mai adăugăm că monahii, atât femeile cât şi bărbaţii, trebuie să aibă în permanenţă capul acoperit. Cu timpul, obiceiul a fost extins şi pentru „preoţii de mir”, deşi nu există argumente teologice sau duhovniceşti pentru a le impune şi lor această regulă. Acoperemântul capului la monahi şi preoţi se numeşte „potcap / culion” (mai popular „fes”) sau „scufie”, iar forma şi mărimea acestuia diferă de la o ţară ortodoxă la alta, toate fiind de culoare neagră. Baticul special al călugăriţelor se numeşte „mandelă” (la greci) şi „apostolnik” (la ruşi); călugăriţele din Biserica Ortodoxă Română au un acoperemânt special (destul de incomod) care constă dintr-o scufie îngustă prinsă cu un batic mai special. Se pare că îmbrăcămintea purtată de călugăriţele din Grecia este cea mai simplă, cea mai comodă şi, evident, cea mai tradiţională.

Alt element distinctiv al clericilor este că pe deasupra rasei, în momente festive, preoţii pot avea cruce, iar arhiereii engolpion/panaghie. Începând cu sfârşitul sec. XIX,în Biserica Rusă, mai apoi și în cea Georgiană, toţi preoţii poartă cruce la gât (ele fiind de trei feluri, în funcţie de rangul preotului: de argint, de aur sau cu pietre scumpe). În celelalte Biserici Ortodoxe purtarea crucii este o distincţie specială care se dă doar unor preoţi (după anumiţi ani de slujire sau dacă are vreun rang administrativ) şi este purtată doar la slujbe sau manifestări solemne, fără a face diferenţă între formele sau materialul din care este confecţionată crucea.

Engolpionul arhieresc este un medalion de formă ovală, care are icoana Maicii Domnului, a lui Iisus Hristos sau scena vreunui Praznic împărătesc: Naşterea, Botezul sau Învierea Domnului. Dacă engolpionul (din greceşte: obiect purtat la piept) o reprezintă pe Maica Domnului, acesta poate fi numit „Panaghie” (din greceşte Atotsfânta), iar obiceiul rusesc de a numit orice engolpion „panaghie” este greşit.

Despre “Talisman”, “Visul Maicii Domnului” şi “Epistolie”. Atenţie la scrieri religioase false!

Recent am fost întrebat de o creştină :

Adresându-mă cu o problemă la un preot, am fost sfătuită să citesc de 40 de ori Talismanul şi Visul Maicii Domnului, şi să le port cu mine tot timpul. Pe internet am citit păreri diferite despre aceste scrieri, dar nu ştiu ce să cred pentru că sfatul l-am primit de la un preot bătrân şi el le propunea spre vânzare chiar în biserica lui. Ce trebuie noi să credem despre aceste cărţi?

Răspuns: Problema la care vă referiţi este la fel de veche ca şi istoria Bisericii Creştine, pentru că chiar din secolul întâi, în lume au apărut tot felul de scrieri apocrife (false), puse pe seama apostolilor sau a Mântuitorului Însuşi, dar acestea nu sunt inspirate de Dumnezeu şi n-au fost niciodată recunoscute sau recomandate de Biserică (în întregimea ei). Nu excludem că unele din aceste scrieri au apărut „din intenţii bune”, fiind scrise de oameni evlavioşi, probabil ca şi preotul care v-a dat acel sfat, dar faptul că ei nu cunoşteau bine învăţătura Bisericii şi nici nu aveau binecuvântarea Bisericii în răspândirea acelei învăţături, a făcut ca acele scrieri să devină chiar periculoase pentru mântuirea omului. Printre ele se numără „Talismanul”, „Visul Maicii Domnului”, „Epistolia [Domnului Iisus Hristos]” ş.a. Acestea propun „căi uşoare”, dar ireale de a ajunge la Dumnezeu, de aceea trebuie ca aceste scrieri să dispară din casele tuturor creştinilor, nemaivorbind de biserici. Daţi-le foc şi bucuraţi-vă că aţi scăpat de înşelare. Ar fi prea simplu ca, purtând în buzunar sau în gentuţă o broşurică cu un text scris de nişte amatori, să fii ajutat şi mântuit în mod automat. Aşa ceva nu există şi nici nu poate exista. Chiar dacă am purta cu noi Biblia sau cartea de rugăciuni, tot nu ne-ar ajuta la nimic, pentru că ajutorul şi mântuirea vin numai dacă citim şi îndeplinim cele scrise în Biblie şi în alte cărţi aprobate de Biserică, de regulă prin binecuvântarea unui arhiereu.

Reţineţi un lucru simplu: rezolvarea problemei dumneavoastră, dar şi problemele tuturor creştinilor, trebuie să înceapă cu mărturisirea păcatelor şi îndreptarea vieţii păcătoase. Acest lucru va putea fi realizat numai dacă ne vom ruga şi noi cu credinţă, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Deci noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu Cel Viu (fiinţă tri-personală), dar nu să-l concepem ca pe o energie sau putere impersonală, care ne ajută prin copierea şi purtarea de cărticele, talismane, brăţări sau chiar cruciuliţe la gât, fără a crede şi a şti ceva despre Hristos care S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră.

Şi pentru a nu repeta (într-o altă formă) ceea ce au spus şi alţi părinţi, cu mai multă autoritate decât mine, vă redau mai jos un scurt comentariu la aceste scrieri, făcut de marele duhovnic român, arhimandritul Arsenie Papacioc, recent trecut la Domnul:

Fraţi creştini,

În ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credinţei, prin răspândirea unor scrieri ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. Cea mai cunoscută dintre acestea este cărticica "Visul Maicii Domnului", retipărită de nenumărate ori la diferite edituri, dar şi de unele parohii, acordându-i-se chiar şi "înalte binecuvântări". Broşura prezintă la început câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii dar adaugă şi un "text" despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest "text" nu a fost acceptat de Biserică, dar unii au considerat că ar întreţine un sentiment de evlavie. În realitate, însă, apocrifa ademeneşte sufletele mai slabe spre o credinţă greşită, spre superstiţie.

Se vorbeşte acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, în care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi ştim din Sfânta Scriptură că la numai 40 de zile de la naşterea Fiului ei i s-a vestit de către Dreptul Simeon: "Şi prin sufletul tău va trece sabie". Cu alte cuvinte: vei asista la răstignirea Fiului tău.

Deci nu era nevoie de un vis pentru a o "înştiinţa" sau menaja pe Maica Domnului deoarece i se vestise încă de la Întâmpinarea Domnului. Maica Domnului ştia de calvar şi din cuvintele Domnului când le spunea ucenicilor Săi: "Fiul Omului trebuie să pătimească multe… şi să fie omorât…” (Luca 9;22). Încă şi din Vechiul Testament pe care îl cunoştea, cu siguranţă, Maica Domnului ştia de patimile lui Mesia.

De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi de multe ori au preferat să le respingă decât să cadă în vreo greşeală. Vedem aceasta mai ales în Pateric şi în Vieţile sfinţilor. Astfel, sfântul Diadoh al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, pentru că de cele mai multe ori sunt batjocură a dracilor. Şi chiar dacă vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supără dacă nu o primim pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm. (Filocalia, vol. 1).

Respectivul răvaş susţine că: "dormind Preasfânta Fecioară în muntele Eleonului, când a fost în cetatea Betleemului, a venit acolo şi Domnul nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfântă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tău şi-l va purta cu sine şi în casă îl va păstra, de acea casă vrăjmaşul nu se va apropia şi duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui, iar la dreapta judecată va afla milă şi va fi primit în împărăţia cerurilor."

Pentru asemenea cazuri de falsă credinţă, Pravila Bisericească vesteşte cu luminat adevăr: "Dumnezeu nu voieşte să fie slujit prin minciună căci ceea ce astăzi minciuna pare că zideşte, mâine distruge împătrit mai rău ." În Pravila Bisericească amuleta este considerată un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.

Siguranţa că te vei mântui este o ispită grea care îşi are rădăcina în mândrie, ispită a celui rău tocmai pentru a-l îndepărta pe om de la mântuire. Atitudinea corectă este cea ortodoxă adică nădejdea mântuirii, nu certitudinea. Iată o pildă în acest sens: Un bun creştin ce era preocupat de mântuirea sa se strădui a să împlinească trei lucruri. Mai întâi, ţinea să fie bine spovedit întotdeauna. Apoi, dădea întotdeauna pomelnice la Sfânta Liturghie şi, al treilea, dădea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecata de Apoi este dezlegarea de păcate obţinută prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Că nu rămân păcatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecată spre pedeapsă.

După moarte l-au luat îngerii şi l-au dus în Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost că n-a întâlnit acolo pe cei care muriseră înaintea lui şi care fuseseră siguri că se mântuiesc. Al doilea, s-a mirat că a aflat pe unii la care nu se aştepta, care după socoteala omenească nu aveau şanse de mântuire. Şi cea mai mare mirare pentru el a fost că era şi el acolo, din mila lui Dumnezeu. Asta înseamnă să ai nădejde, nu să fii sigur.

Aşa şi noi, fiind ortodocşi, nu ne vom lăsa "duşi de nas" de garanţiile unui vis sau talisman care ne promite că "la Judecata de Apoi vom afla milă". Fraţilor, fără spovedanie, fără dorinţa de a ne curăţi viaţa, nu se mântuieşte nici un creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.

Mai departe se spune acolo: „iar de va scrie cineva Visul şi-l va purta cu sine… arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui". Niciodată nu-i va cere Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în albastru sau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va cere vreodată să poarte la el vreun talisman. În schimb Mântuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare.

Apostolul Iacov spune: "credinţa fără fapte este moartă". Iar faptele înseamnă să împlinim poruncile lui Hristos din Evanghelie. În schimb, omul care poartă „Visul” sau „Talismanul” împlineşte porunci omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mântuirea. El caută o credinţă ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se cere dovedită prin fapte bune. Se laudă cu talismanul şi-i găseşte diferite întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratrăsnet, le atribuie putere de exorcizare.

Se mai spune acolo că "din acea casă în care va fi păstrat, duhul rău va fi gonit". Dar Sfinţii Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să intre şi în biserică şi în Altar, numai în Sfântul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să intre. Deci de vom crede că nu va intra în casa ce are talismanul, se îmbolnăveşte dracul de râs! Iată cât de grosolană este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli, şi cu câtă obrăznicie se foloseşte el de numele Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.

Mai nou, se face reclamă la diferite lănţişoare cu cruciuliţe aducătoare de noroc şi câştig care, zice-se, au girul Ierusalimului. Iarăşi o credinţă care nu-ţi cere nici un efort. Dar un proverb românesc spune: "Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi pune în traistă". Altul german: "Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cârmă".

Înţelepciunea popoarelor arată de mult prăpastia dintre credinţă şi credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi.

Cumpărătorii dornici de noroc şi-au achiziţionat bijuteria miraculoasă doar-doar cocoşul cel bătut din poveste va aduce punguţa cu doi bani. Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră, dar toate acestea nu trebuie să ne descurajeze. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. Dumnezeu ştie necazurile noastre dar ne curăţeşte prin ele aşa cum se curăţă aurul în cuptor.

Dumnezeu ne-a mântuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era învins. Deci nici un creştin nu este scutit de crucea sa, pentru că este un dar de la Dumnezeu spre mântuire. Suferinţa nu este numaidecât o pedeapsă dar chiar dacă ar fi, ea este un canon care ne ajută să ne îndreptăm, să ne întoarcem la bine.

De vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună este meseria – brăţară de aur -, bună este tehnica, bune sunt limbile străine, dar cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta este şcoala practică şi tehnică, asta este adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.

În concluzie, “dorim vânzare bună” celor care comercializează aceşti idoli în miniatură: Visul, Epistolia, Talismanul şi bijuteria de la Ierusalim. Iar puţin credincioşilor care le cumpără – înşelare uşoară, dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab! AMIN!

Pr. Diacon Mihai Donka.

Biserica Ortodoxa Romana Sf. Arh. Mihail si Gavriil

Duminica Mironositelor

Cuvânt despre dragoste, Cuviosul Paisie Aghioritul

Darul discernământului: Diaconul român

Slujba Sfintelor Taine. Împărtăşirea (Cuminecarea)

Despre “Talisman”, “Visul Maicii Domnului” şi “Epistolie”. Atenţie la scrieri religioase false!

Biserica Ortodoxa Romana
Sf. Arh. Mihail si Gavriil