Biserica Ortodoxa Romana
Sf. Arh. Mihail si Gavriil

Duminica Samarinencii

Despre închinarea în duh şi adevăr
Sfantul Ignatie Briancianinov:

“Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui (Ioan 4, 23).

Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (Ioan 1, 1- 3; Col. 1, 16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioan 1, 18).
Primirea Adevărului este totodată şi primire a Sfântului Duh: fiindcă Adevărul Cel atotsfânt vesteşte despre Sine că El va trimite pe Sfântul Duh de la Tatăl ucenicilor Săi. Este firesc ca Sfântul Duh al Adevărului să adăsteze acolo unde lucrează Sfântul Adevăr şi să pecetluiască lucrările lui. Deopotrivă, unde lucrează Sfântul Duh se află arătarea preaîmbelşugată a Adevărului, precum şi Domnul le-a grăit ucenicilor Săi: Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povăţui pe voi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Înfăţişând minunata legătură dintre Cuvântul dumnezeiesc şi Duhul Cel dumnezeiesc, Domnul a zis despre Duhul: Acela pe Mine Mă va slăvi, că dintr-al Meu va lua şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt (Ioan 16, 14-15). Duhul vesteşte şi arată oamenilor pe Fiul Cel de o fiinţă cu El - Duhul, Care este atras de oameni prin credinţa acestora în Fiul Cel de o fiinţă cu Duhul. Pe adevăratul creştin, Sfântul Duh îl zideşte duhovniceşte şi îl schimbă la faţă întru sălaş al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 22); El 4
zugrăveşte şi sălăşluieşte pe Hristos în omul cel lăuntric (Efeseni 3, 16-17). El aduce oamenilor înfierea de către Dumnezeu, făcându-i asemănători cu Hristos, sălăşluind în ei însuşirile lui Hristos (Ioan 14, 6). Oamenii înfiaţi de Dumnezeu se roagă Lui ca unui Tată, fiindcă Duhul Sfânt mărturiseşte, în chip cu totul învederat şi simţit, duhului omului înnoit de El (Romani 8, 16) despre unirea acestui om cu Dumnezeu, despre înfierea lui de către Dumnezeu. Întrucât sunteţi fii, spune Apostolul, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte! (Galateni 4, 6). Acest fel de închinători sunt recunoscuţi drept adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu! Pe închinătorii de acest fel, care se închină lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr, îi caută şi îi primeşte Dumnezeu.În afara adevăratului creştinism nu este nici cunoştinţă de Dumnezeu, nici slujire lui Dumnezeu.
Atâta vreme cât rămâne în firea sa căzută, omul rămâne cufundat în bezna celei mai adânci neştiinţe: el nu ştie cum trebuie să se roage şi nu ştie pentru ce trebuie să se roage (Romani 8, 26), nu e în stare să slujească lui Dumnezeu. Numai credinţa în Hristos aduce cunoaşterea adevărului; credinţa, vădită prin plinirea poruncilor lui Hristos, atrage în inima credinciosului harul Sfântului Duh, precum a zis Prorocul cel de Dumnezeu insuflat: Gura mea am deschis şi am tras Duh, că de poruncile Tale am dorit (Ps. 118, 131). Numai adevăratul creştin, creştinul cu credinţa şi cu faptele, poate fi adevărat închinător al lui Dumnezeu, care se închină şi slujeşte lui Dumnezeu, ca unui Tată, în Duh şi Adevăr. Amin.”

(Sfantul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucuresti, 2003)

CHEMARE LA POCAINTA IN DUMINICA FEMEII SAMARINENCE
“Va veni ziua in care pentru un pahar cu apa curata vei da o lira si nu-l vei gasi”

Omilia Mitropolitului Augustin de Florina
la Duminica Samarinencei
(Ioan 4, 5 – 42)
Aceasta este credinţa noastră!
Iubiţii mei, vă voi vorbi simplu, ca să mă inţelegeţi toţi. Dar oare vor exista urechi care să audă? O profeţie zice că vor veni vremurile în care oamenii işi vor astupa urechile ca să nu audă adevărul lui Dumnezeu (II Timotei 4, 4). Cu nădejdea că mă veţi auzi îndrăznesc să vorbesc.
* * *
Nu ştiu dacă aţi fost atenţi la evanghelie. Vorbeşte despre o femeie păcătoasă, care a crezut în Hristos. Aceasta s-a botezat mai apoi, a primit numele de Fotini şi în cele din urmă a fost martirizată ea însăşi, dar şi multe rude ale ei. Este sfântă şi este sărbătorită nu numai astăzi, în Duminica Samarinencii, ci şi pe 26 februarie. „Samarineancă” (Ioan 4, 9) nu este numele ei, ci înseamnă locul obârşiei ei. După cum unei femei care este din Macedonia îi spunem machidoancă, aşa şi aceasta se numeşte samarineancă, deoarece provenea din Samaria, o regiune din Palestina, mai sus de Ierusalim, cu capitala în cetatea Samaria. Locuitorii ei au crezut la început în Dumnezeul cel Adevărat ca şi iudeii, însă mai pe urmă au amestecat religia cea adevărată cu obiceiurile şi tradiţiile idolatre, şi astfel şi-au schimbat religia.
Atenţie! Pentru că şi noi creştinii mai tineri care avem unica religie adevărată, am amestecat sfânta noastră credinţă cu obiceiuri idolatre. Un astfel de obicei este de pildă carnavalul de la lăsatul secului de carne. Carnavalul nu este un obicei creştin, dansurile nebuneşti, chefurile şi distracţiile; sunt idolatre. Se amestecă uleiul cu apa? Nu. Tot aşa nu poţi să amesteci şi credinţa noastră cu idolatriile. Aşadar, religia samarinenilor era una falsificată şi de aceea iudeii o dispreţuiau.
În ceea ce priveşte calitatea morală a samarineencii, am spus că era o femeie păcătoasă, foarte păcătoasă. S-a căsătorit. Şi-a luat un bărbat. L-a ţinut?Nu. L-a lăsat. A luat al doilea.L-a ţinut?Nu.A luat al treilea.L-a ţinut?Nu.A luat al patrulea.Nici pe acesta nu l-a ţinut.A luat al cincilea.Şi de acesta s-a despărţit.Le vrea pe acestea Dumnezeu?
Aşa sunt şi unele femei de astăzi. Hristos spune: un bărbat – o femeie; fecioară şi ea, fecior şi el, se întâlnesc şi fac o familie. Acum, în blestematele vremuri de acum, şi la oraş şi la sat, femeia nu trăieşte doar cu bărbatul ei. Spune minciuni, că îşi are bărbatul ei, pentru că ea se amestecă şi cu unul şi cu altul. Există femei care s-a amestecat cu zece bărbaţi; nu le pasă. Înfricoşător lucru e adulterul.Evanghelia spune că la creştini doar lopata groparului desparte familia.
Aşadar, samarineanca era ca multele femei de astăzi; trăia în fărădelege.De aceea, vedem că avea şi ruşine.De unde se vede asta? În timp ce celelalte femei mergeau dimineaţa la fântână pentru apă, la fântâna care era în afara satului, ea mergea cu găleata la amiază, ca să nu se întâlnească cu cineva.

Ea se ferea de ei, îi ocolea, iar ei o dispreţuiau.Toţi o dispreţuiau, însă unul singur nu a dispreţuit-o, unul singur a iubit-o sincer şi s-a interesat de ea: Hristos, pe Care l-au numit „prieten al păcătoşilor” (Matei 11,19; Luca 7, 35).Ca s-o găsească, a mers pe jos kilometri, ca ciobanul care îşi pierde oaia şi aleargă ca s-o găsească între stânci şi prin văgăuni. S-a dus acolo, în cetatea lor, ca să găsească această oaie pierdută. Când a ajuns, s-a aşezat la fântână. Peste puţin timp, iată samarineanca! Vine ca să-şi umple găleata. Hristos îi spune:
- Dă-mi să beau.
Ea, dată peste cap, a rămas nedumerită.
– Tu, iudeu, ceri apă de la mine, o samarineancă?
- Dacă ai fi ştiut Cine este Cel care îţi cere, tu I-ai fi cerut, iar El ţi-ar fi dat o altă apă; apă nemuritoare din care, bând cineva, nu va mai înseta niciodată.
– Domnule, zice femeia, dacă ai o astfel de apă, dă-mi-o, ca să numai însetez şi să numai vin aici ca să scot.
Atunci Hristos îi spune:
- Mergi şi cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici.
- Nu am bărbat.
- Bine ai zis că nu ai bărbat, că cinci bărbaţi ai schimbat şi cel pe care îl ţii acum nu este al tău.
Ea s-a pierdut. Acesta este un străin – s-a gândit – şi vine de departe; de unde ştie viaţa mea? Aşa a început dialogul. Din cuvintele pe care i le-a spus Hristos, femeia a înţeles că nu are înaintea ei un om obişnuit.
– Noi, zice, aşteptăm un profet mare, pe Mesia, Care ne va explica toate tainele.
Atunci Hristos îi descoperă:
- Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine; Eu sunt Cel pe Care Îl aşteaptă şi samarinenii şi iudeii şi întreaga lume!
Surprinsă, femeia îşi lasă acolo găleata şi aleargă în sat. Ea, care se ferea să vadă vreun om, acum le aduce la cunoştinţă tuturor samarinenilor, chemându-i să vină şi să-L vadă pe Hristos. Şi s-au dus.Hristos a şezut cu ei două zile.Au auzit cuvintele cele de aur şi au crezut şi ei. Mai apoi îi ziceau femeii: Acum nu mai credem, pentru că ne-ai spus tu; am crezut singuri pentru toate câte am auzit şi am cunoscut că Acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.
* * *
Aceasta este pe scurt istorisirea Evangheliei de astăzi.Biserica ne pune înainte pe samarineancă ca pe o pildă de pocăinţă sinceră. Pentru că păcătoasă era şi ea, dar păcătoşi suntem şi noi toţi, iubiţii mei, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii.Toţi câţi coborâm din Adam şi din Eva purtăm în noi sămânţa păcatului şi a pierzării.
Desigur, noi astăzi suntem mult mai păcătoşi.Nu trăim ca în vremurile de demult.Trăim în anii marii stricăciuni şi corupţii.Nicicând oamenii nu au păcătuit ca acum. Zilele noastre par a fi zilele sfârşitului. Putem să avem case mari, cu radiofoane, cu televizoare; pot copiii noştri să studieze, să avem portofelul plin, să dispunem de automobil, să chefuim şi să ne distrăm; dar suntem păcătoşi, foarte păcătoşi. În vremurile vechi, în satele noastre erau colibe.Dar în colibele cu lumânări şi făclii locuiau sfinţi.Acum în palate locuiesc demoni.
Ne-am schimbat, suntem foarte diferiţi de strămoşii noştri. Înainte cu o sută de ani nu exista om necredincios, acum şi copii mici îţi zic: „Nu există Dumnezeu!”.Altădată, oamenii nu îşi puneau mâna pe Evanghelie, acum cu uşurinţă o pun şi jură mincinos. Altădată nu înjurau, acum zi şi noapte înjură tot ce este sfânt şi cuvios. Altădată, suna clopotul şi – aripi la picioare! – toţi alergau la Biserică şi plângeau când treceau Sfintele Taine şi udau pământul cu lacrimile lor. Şi se făceau minuni. Acum, sună clopotul şi din zece creştini, dacă vine unul, iar acesta pândeşte momentul când se va termina slujba, ca să iasă afară. Altădată divorţul nu era cunoscut.Acum emit divorţurile ca o fabrică de cărămizi; judecătorii şi avocaţii trăiesc din divorţuri, iar medicii din avorturi. Acolo am ajuns.Şi consecinţa? Vine pedeapsa: cutremure, inundaţii, secete, boli necunoscute altădată (cum este cancerul care seceră), poluarea aerului şi mai ales riscul radiaţiilor. Omule nemulţumitor, care-L înjurai pe Dumnezeu, te temi să mănânci şi să bei, ca să nu te otrăveşti şi să nu mori după profeţia Apocalipsei (vezi 8, 10-11 ). Va veni însă ziua în care pentru un pahar cu apă curată vei da o liră şi nu-l vei găsi, ne va pedepsi, pentru că toţi au plecat de lângă El, preoţi, episcopi, patriarhi, mici, mari, de dreapta, de stânga, negri, albi, roşii, verzi, toţi fără excepţie.
* * *
Ce să facem? Să deznădăjduim? Nu! Să avem nădejdea samarinencii, care era atât de păcătoasă. Aceasta este credinţa noastră! Îl ia pe corb şi-l face porumbel. Ia o desfrânată şi o face apostol. Ia un tâlhar şi-l face sfânt.Mare este puterea pocăinţei! De aceea, nu ne va judeca Dumnezeu pentru că am păcătuit, ci ne va judeca pentru că nu ne-am pocăit.
Domnul ne cheamă la pocăinţă pe toţi.Preoţi, Episcopi, Patriarhi, mici şi mari, de dreapta şi de stânga. Aşteaptă să ne întoarcem la El, deoarece se apropie sfârşitul lumii.

Să ne rugăm, să postim, să alegăm la Biserică, ca să ne miluiască Dumnezeu. Acestea am avut să vi le spun dragostei voastre.

Dragostea mamei – Cuv. Paisie Aghioritul

- Părinte, ne-ati spus odată că omul creşte şi se
maturizează prin dragoste.
- Nu ajunge să iubească cineva pe altul, ci trebuie să-l iubească mai mult decât pe sine. Mama îşi iubeşte copiii mai mult decât pe ea însăşi. Rămâne flămândă pentru a-şi hrăni copiii, dar simte o bucurie mai mare decât aceia.Copilaşii se hrănesc trupeşte, iar mama duhovniceşte. Aceia rămân cu gustul mâncării, în timp ce mama cu veselia duhovnicească.
O tânără, înainte de a se căsători, poate dormi dimineaţa chiar şi până la ora zece şi poate dori ca şi ceaşca de lapte să i-o pregătească mama ei. Nu are chef să facă nimic. Le vrea pe toate de-a gata, şi vrea ca toţi să poarte grijă de ea. Are pretenţii de la mama, pretenţii de la tata, iar ea îşi caută de huzurul ei. Deşi există dragoste în firea ei, ea nu se dezvoltă, pentru că primeşte mereu ajutor şi binecuvântare de la mama ei, de la tatăl ei şi de la fraţii ei. Insă din clipa în care devine mamă, seamănă cu motorul care cu cât este mai accelerat, cu atât se încarcă mai mult, pentru că dragostea lucrează mereu. Mai întâi se îngreţoşa atunci când atingea ceva murdar şi se spăla cu săpun mirositor. După aceea însă, atunci când se murdăreşte copilul şi trebuie să-l cureţe, ai zice că ia în mână… marmeladă. Nu se îngretoşează. Mai înainte dacă o deşteptai, striga de ce o deranjezi. După aceea însă, atunci când plânge copilul, chiar dacă nu doarme toată noaptea, nu-i vine greu, ci îl îngrijeşte pe copil şi se bucură. De ce? Pentru că încetează de a mai fi copil.A devenit mamă şi a venit vremea jertfei, a dragostei.
Mama ajunge să aibă mai multă dragoste şi jertfire de sine decât tatăl, deoarece tatălui nu i se dau multe ocazii ca să se jertfească. Mama se chinuieşte, se osteneşte mai mult cu copiii, dar în acelaşi timp “se încarcă” de har prin grija faţă de ei. Dăruieşte continuu, de aceea şi primeşte mereu.Tatăl nici nu se chinuieşte atât de mult cu copiii, dar nici nu se “încarcă”, de aceea şi dragostea lui nu este ca aceea a mamei.
Câte mame nu vin şi mă roagă cu lacrimi: “Părinte, fă rugăciune pentru copilul meu”. Ce agonie au, sărmanele! Insă puţini taţi îmi spun: “Fă rugăciune, deoarece copilul meu a luat-o pe un drum greşit”. Chiar şi astăzi o mamă, cu multă nerăbdare, sărmana, îşi împingea copiii – opt avea – şi îi punea în şir, ca să ia toţi binecuvântare. Un tată nu ar fi făcut uşor lucrul acesta. Şi Rusia tot prin mame a fost salvată. Îmbrăţişarea tatălui este seacă atunci când nu are harul lui Dumnezeu. In timp ce sânul mamei, chiar şi atunci când nu are Dumnezeu, are lapte. Copilul îl iubeşte pe tatăl său şi îl respectă, dar prin afecţiunea şi gingăşia mamei i se măreşte şi mai mult dragostea faţă de tatăl său.
Punerea în valoare a nerodirii
Femeia, dacă nu pune în valoare în chip duhovnicesc problema nerodirii, se chinuieşte.Ce am tras odată cu o femeie care nu avea copii! Bărbatul ei avea o funcţie înaltă. Femeia aceasta avea mai multe case pe care le închiria, o casă mare în care locuiau şi avere multă. Dar îi venea greu să meargă la piaţă să cumpere, îi venea greu să facă mâncare, pe care, de fapt, nici nu ştia să o facă. Telefona şi îi aducea mâncare gata pregătită.Avea de toate şi totuşi se chinuia, pentru că nu o satisfăcea nimic. Toată ziua stătea în casă şi de aceea se plictisise de toate; nu o mai trăgea inima să facă nimic. Apoi o copleşeau gândurile, încât era nevoită să ia hapuri. Bărbatul ei îşi aducea de lucru acasă, iar ea îi stătea mereu pe cap, ca să-i treacă timpul.Sărmanul se plictisise de ea, şi ar fi vrut să plece, însă trebuia să-şi termine lucrul său. Atunci când am întâlnit-o, i-am spus: “De ce stai toată ziua în casă şi mucezeşti? Du-te la vreun spital să cercetezi pe cei bolnavi”. “Unde să mă duc, Părinte? m-a întrebat aceea. La spital? Mi se pare tare greu”. “Atunci să faci următorul lucru: să citeşti Ceasul întâi la vremea lui, Ceasul al treilea la vremea lui, etc. şi să faci şi câte o metanie”. “Nu pot” îmi spune.“Ei, atunci să citeşti Vieţile Sfinţilor”.I-am spus să citească vieţile tuturor femeilor care s-au sfinţit, cu gândul că astfel se va folosi. Mult m-am chinuit să o pun în rânduială, ca să nu ajungă la azilul de nebuni. Se netrebnicise cu desăvârşire.Motor rezistent, dar cu uleiurile îngheţate.
Prin toate acestea vreau să arăt că inima femeii se netrebniceşte, atunci când dragostea sădită în firea ei nu află ieşire. Şi uită-te la femeia cu cinci-şase sau opt copii, pe deasupra şi foarte săracă, dar care se bucură. Are şi nobleţe şi bărbăţie. Dar de ce oare? Pentru că şi-a aflat menirea. Mi-a făcut o deosebită impresie cazul unui cunoscut de al meu care avea două surori. Una s-a căsătorit de foarte tânără şi a dobândit şi mulţi copii.Se jertfea mereu. Mai cosea şi la maşină şi din ce câştiga dădea milostenie la săraci. Cu câteva zile mai înainte a venit aici şi mi-a spus: “Acum am şi nepoţei!”,şi îi tresaltă inima de bucurie. Cealaltă nu s-a căsătorit, nu şi-a pus în valoare în chip duhovnicesc nici lipsa de grijă pe care o avea şi a devenit… nu mă întreba! O făptură netrebnică. Se plictisise chiar şi de viaţă. Aştepta ca bătrâna ei mamă să o slujească şi tot nemulţumită era. Dar oare de ce s-au întâmplat toate acestea? Pentru că nu s-a produs schimbarea înlăuntrul ei, pentru că nu a devenit mamă şi nici nu a pus în valoare dragostea ce există în firea femeiască, ajutând pe cei care au nevoie.
De aceea spun că jertfirea de sine este absolut necesară pentru femeie. Bărbatul, chiar şi atunci când nu şi-ar cultiva dragostea, nu suferă mare pagubă.Femeia însă, cu dragostea pe care o are, dacă cumva nu o canalizează corect, este o maşină care funcţionează, dar nu are materia primă pe care să o prelucreze şi astfel merge în gol zguduindu-se pe sine şi zguduind şi pe alţii.

Cei ce n-au necazuri
Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: Extras din subcapitolul "Cei ce n-au necazuri"

„Nu fericiţi, aşadar, pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-I înţeleagă căile, nu le mai rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osânda în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-ar întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai de pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar putea face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţei lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei, că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, ci vor merge în osândă, dar nu în osânda cea mai mare, ca ucigaşii de sine. Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo." (Sfântul Marcu Ascetul, op. cit. Filocalia, ed. I, vol. 1, p. 242 si ed. II, vol. I, p. 240)

Să nu credeţi în vise şi vedenii!

Deseori căutăm şi alergăm după minuni, arătări și chiar mângâieri divine prezente în viața noastră pentru a trece peste dureri și încercări. Toate aceastea pentru că nu avem credință, ori că e foarte slabă, căci durerea înăbușă rațiunea și trezvia minții. Sunt oameni mai puternici, alții mai puțin. Și cei slabi au mereu nevoie de întăriri, şi o găsesc în vise, arătri, vedenii. Dar de un lucru suntem ferm convinși: nu este bine a ne încrede în vise, căci nu la toate le știi proveniența, că-s de la diavol, ori de la Domnul. Deci ignorarea lor e cel mai bun lucru, vă îndemnăm la cât mai puțină atenție visurilor şi vă vom aduce aici şi un caz din viaţa vredniculului de pomenire Patriarhul Pavle al Serbiei, când cineva i se plângea că i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu în vis el îi răspundea : „Ascultaţi-mă, domnule. Eu sunt episcop de aproape cincizeci de ani, călugăr sunt, se înţelege, de şi mai mulţi ani, în fiecare zi slujesc Sfânta Liturghie; mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat încă, iar Dumneavoastră vi s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu! Lăsaţi-o baltă, vă rog...”.
Să vă lumineze și îndrepte Domnul pe calea adevărului!
.
Parintele Cleopa : “Auzi cum amesteca diavolul otrava cu mierea ca sa te duca in iad?”.
“Daca vei crede intr-o vedenie falsa, apoi diavolul in vis te va invata “proorocii”. Diavolii spun lucruri care o sa se intample peste o luna, peste doua, sau peste trei luni. Sunt draci care ghicesc viitorul, si tu spui: “Mai, sunt adevarate. Pai, ce-am visat eu saptamana trecuta, s-a adeverit acum!” Acestia sunt draci vrajitoresti, care stiu viitorul.
Dar, ai sa-mi spui: “Parinte, dar in Scriptura spune ca a visat Iosif, a visat Daniil, a visat cutare…“. Da. Sunt si vise de la Dumnezeu. Dar acestea sunt foarte rare in viata omului si nu le poate intelege omul, daca nu vine langa el unul care are darul deslusirii duhurilor. Duhul este unul, cum spune la Corinteni 1,12 marele Apostol Pavel, insa darurile sunt impartite.
Ati auzit ca este: “Duhul intelepciunii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu, duhul intelegerii…“. Auzi ce spune: darul deslusirii duhurilor. Si Sfantul Ioan Evanghelistul spune:Fiule, ispititi duhurile, ca nu toate sunt de la Dumnezeu.
Daca marele prooroc Daniil, barbatul doririlor, nu intelegea vedeniile… Auzi ce spune Scriptura: a dat ordin Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, zicand Gavriile, fa in somnul lui Daniil sa inteleaga vedenia. Le vedea si nu le intelegea. Deci, de aici sa tinem minte, ca nu tot ce vede o vedenie sau un vis il intelege, pana nu are darul deslusirii.
Sunt si vise de la draci numiti arhiconi. Acestia stiu pe de rost toata Sfanta Scriptura. Iti spun proorocii pe care le gasesti in Biblie. Pe urma sunt draci care se cheama vrajitori. Acestia ajuta la vrajitori, la fermecatori, la descantatori si amagesc pe om, sa i se para ca s-a facut sanatos de acolo. De aceea Sfantul Ioan Scararul zice: Cela ce tuturor vedeniilor si tuturor viselor nu crede, filosof duhovnicesc este.
Sa nu credeti in vise! Sa nu credeti in vedenii! Daca crezi in vise si ai venit la mine sa te spovaduiesc, eu te opresc direct trei ani de la Sfanta Impartasanie. Cine ti-a spus sa crezi in vise? Nu auzi ce spune Sfanta Scriptura? Ia cauta in Cartea Intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, la capitolul 34 :Precum este cel ce alearga dupa vant si vrea sa prinda umbra sa, asa este omul care crede in vise. Ca pe multi visele i-au inselat si au cazut cei care au nadajduit in vise.
Eu am o carte scrisa despre vise si vedenii. Sa vedeti acolo cum te inseala diavolul prin vise.
Sufletul nostru are trei parti :
- partea rationala, este deasupra sanului stang pana la furca pieptului;
- partea manioasa, este in mijlocul inimii, si
- partea poftitoare, care este din mijlocul inimii pana la buric.
Toate aceste trei parti ale sufletului nostru au virtutile lor, patimile si visele lor. Trebuie sa le cunosti care sunt din partea rationala, care din partea manioasa sau din partea poftitoare.
Apoi sunt vise de la natura, de la tunete, de la fulgere, de la huietul apelor, de la vanturi. Voi daca nu stiti, te poate insela in tot chipul. Usor te insala. De aceea este oprit sa nu creada nimeni in vise, ca pe cei slabi – cum zice Scriptura – pe multi visele i-a dus la pierzare. Sunt vedenii si de la diavoli.
Si diavolul este putere nalucitoare. El se face in chipul lui Hristos, de straluceste ca soarele; in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in tot chipul. Numai te-a prapadit, daca ai crezut. N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Nu-i de mirare ca si satana se face in chip de inger de lumina; si slujitorii nedreptatii se fac in chip de slujitori ai dreptatii. Deci, baga de seama! Nu primi nici un fel de aratare, nici un fel de vedenie.
Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii.
La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat :
- Batranule, da uita-te la mine!
- Dar cine esti tu?
- Dar nu vezi ca eu sunt “Hristos”?
Si acela inchidea ochii mai tare;
- Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos.
- Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.
Alt batran sihastru mergea prin padure. Iata un “arhanghel” stralucea ca soarele si avea o stalpare de finic si un crin in mana, cum a venit la “Buna Vestire”. El mergea ca sa-l ajunga pe batran pe alaturea, dar batranul tot se uita in alta parte:
- Batranule, uita-te la mine!
Dar batranul s-a intors cu spatele si a zis:
- Dar cine esti tu?
- Eu sunt “Arhanghelul Gavriil!” Pentru viata ta cea sfanta, pentru nevointa ta, pentru rugaciunile tale si pentru toata osteneala ta, am venit sa-ti aduc o veste buna din cer, de la Maica Domnului.
- Ia seama ca ai fost trimis la altul! Ai gresit adresa. Eu sunt un om pacatos si nu sunt vrednic sa vad pe arhanghelul Gavriil!
-Ticalosule batran! Nu va putem insela, ca nu va inchinati noua.
- Sa se inchine voua cel care va slujeste voua, ca eu ma inchin lui Hristos si n-am nevoie de voi!
Asa fugeau sfintii de vedenii.
Dar ai sa ma intrebi: “Parinte, poate a vrut Dumnezeu in viata mea sa-mi arate o vedenie ceva, un vis, n-ar fi pacat ca eu nu am crezut? Poate sa fie ceva adevarat. Oare nu-i pacat ca eu refuz un semn de la Dumnezeu?“
Nu-i pacat. Doamne fereste! Dumnezeu, care fericeste pe cei smeriti, niciodata nu se supara cand si fac lucruri din smerenie, ca nu se socotesc vrednici de a vedea ingeri. Ai vazut Sfantul Isaac Sirul ce spune?Mai de folos iti este, omule, sa-ti vezi pacatele tale, de mii de ori, decat sa vezi ingeri. Si mai departe: mai de folos iti este sa plangi un ceas pentru pacatele tale, decat sa vezi ingeri si sa invii morti cu rugaciunea, sau sa faci minuni! Sa avem smerenia aceea de care zicea marele Prooroc David :Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea. Sa ne vedem pacatele si sa le plangem! Asta-i pozitia care nu te duce la cadere niciodata. Iar cei ce-au vazut ingeri, i-au inselat diavolii, i-au dus in pierzare.
Sfantul Ioan Scararul spune asa in cuvantul trei din “Scara”: Dracii slavei desarte, pe cei slabi de minte, i-a facut prooroci- ca el o sa se laude ca este prooroc, ca a vazut vedenii -, iar cela ce tuturor visurilor si vedeniilor nu crede, filosof duhovnicesc este.
Dar poate ai sa spui: “Parinte, dar daca este o veste ceva, si poate Dumnezeu vrea sa ma incredinteze?” ...
Si acum o sa va arat ce zice Sfantul Diadoh al Foticeei, cat de mult iubeste Dumnezeu pe cel care nu crede in vedenii si vise, si atat de mult il lauda. Asa spune intr-o istorioara:
Un boier mare avea palate, mosii si averi multe, si avea o sluga foarte credincioasa, Ioan, la care ii incredinta cheia de la casa, toate, toate. Odata boierul acesta a plecat de acasa cu sotia si copiii, si i-a dat cheile de la palat, cheile de la poarta si i-a spus asa:
- Baiete, ramai stapan pe toata averea mea. Baga de seama! Chiar eu daca am sa vin, si daca vin noaptea, sa nu ma recunosti! Eu daca vin, numai ziua am sa vin; daca nu, nu da drumul la poarta! Cheile sunt la tine. Nu recunosti pe nimeni pana nu vin eu. Ca nu cumva sa recunosti pe altcineva noaptea si sa vie sa-mi prade casa.
Acela pune mana pe chei si zice:
- Da, stapane, asa fac!
Ce s-a intamplat? Tocmai el a fost vinovat, ca in loc sa vie ziua a ajuns noaptea acasa. Bate in poarta. Vine sluga.
- Mai, Ioane, da drumul!
- Fugi de-acolo, tiranule, vrajmasule!
- Eu sunt, mai, stapanul.
- Nu te cunosc! Eu am porunca, de la domnul meu. Tu ai luat glasul stapanului meu, te-ai facut lup si vii ca pastor. Nu te cunosc!
- Eu sunt, mai baiete! Da nu cunosti caruta, caii si pe mine nu ma cunosti ?
- Niciodata, noaptea nu te cunosc! Vino maine! N-ai spus ca vii ziua? Sa te vad eu la ochi daca esti tu. Cati nu pot vorbi ca stapanul meu?
Si n-a dat drumul boierului. Si a stat boierul toata noaptea la poarta, pana s-a ridicat soarele.
- Dumneata esti ?
- Da.
- Poftim! Asa am primit porunca, noaptea sa nu primesc pe nimeni.
Na! Si nu numai ca nu s-a suparat boierul :
- Bravo, mai, ia, asta este sluga credincioasa. Am venit eu cu sotia si copiii si n-a dat drumul. “Nu te cunosc noaptea!”.
Asa este cel care nu crede in vedenii si vise. Ferice de el. Ce spune Apostolul? Noapte este veacul de acum. In veacul de acum sa nu dorim sa vedem ingeri! Auzi ce spune un sfant parinte? Daca vrei sa ajungi la nebunie si la iesirea din minti, primeste aratarile ceresti in veacul de acum!
Deci, nu numai ca nu se supara Dumnezeu, cand nu credem noi in vise si vedenii care se arata noua ca lumina sau foc sau stele sau ingeri sau sfinti sau prooroci sau hristosi sau in chipul Maicii Domnului, ci, foarte mult ne iubeste. Aici sa stii ca veacul de acum este ca o noapte, ca dracii se pot face in ingeri de lumina. Cel ce nu crede in vise si vedenii este un adevarat credincios. Deci, sa nu crezi vreodata ca se supara Dumnezeu cand tu nu vei crede in acestea! Ca daca ar fi adevarate, Dumnezeu ti le lamureste tie acestea, nu prin tine, ci prin altii care au darul deslusirii duhurilor. Iar cand sunt multe marturii ca un vis sau o vedenie a fost de la Dumnezeu, intreaba pe altii mai intelepti decat tine.
Vine o batrana si-mi spune: “Parinte, am visat asta, am visat asta; o sa fie rau!“. “Cine ti-a spus, mama?” “Am visat eu asta noapte“. “Te-a amagit diavolul. Ti-a spus ce-a vrut el si tu vii tulburata la mine prin vise”. Voi n-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Prin credinta umblam, nu prin vedere. N-ati auzit ce spune Hristos in fericirea a zecea, dupa inviere? Ferice de cel ce n-a vazut si a crezut.Deci n-am nevoie sa vad, ca sa cred. Ca daca eu cred dupa ce vad, nu mai am credinta.
Ce este credinta? Auzi ce spune Apostolul: Credinta este dovedirea lucrurilor celor nevazute si adeverirea lucrurilor celor nadajduite. Auzi care-i credinta? Sa dovedesti prin credinta cele ce nu ai vazut si sa adeveresti prin credinta ceea ce nadajduiesti. Asta este credinta cea adevarata. Ca daca am vazut, nu mai este credinta. Iar daca n-am vazut si am crezut, atunci ma fericeste Hristos ca cei pe care i-a fericit in Evangelie.
Frate, sa nu doresti sa vezi ingeri! Ca asa te poate insela satana cat vrea. Iata ce trebuie sa vedem noi. Pacatele noastre! Sa ne marturisim, sa ne caim, sa ne pocaim pentru ele. Ca nimic necurat nu poate intra in Imparatia Cerurilor.
Auzi ce spune Sfantul Efrem Sirul in rugaciunea soborniceasca, care se spune in Postul mare: “Asa, Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu – sa nu judec pe altul -, ca binecuvantat esti in veci. Amin“.
Iar Sfantul Isaac Sirul zice: Mai inainte intra intru imparatia lui Dumnezeu, cel ce-si vede pacatele sale, decat cel ce vede ingeri.
Asta sa vedem. Sa nu ne socotim noi vrednici ca vorbim cu sfintii si cu Maica Domnului! Totul este mandrie!
Sa ne vedem pacatele noastre si sa le plangem! Asta-i cea mai inalta filosofie sub cer. Nu credeti in vise sau vedenii! Ca or sa iasa vedenisti de tot felul, de ar sa umple lumea, ca toti sunt inaintemergatorii lui Antihrist.

O ISTORIOARA CU O VEDENIE FALSA

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea: “Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta!“ Iar el spunea : “Eu mi-am facut rugaciunea“. Dar ingerul spunea: “Nu. Mai roaga-te“. “Eu mi-am facut pravila“. Iar el spunea: “Nu stii ce spune Apostolul Pavel: Neincetat va rugati?” Si cand voia sa se culce, iar il scula. Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea: “Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel!“
Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batarn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice:
- Ce ai, frate? Cum o mai duci?
- Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
- Cum bine?zice parintele.
- Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune!
- Si cum te scoala?
- Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine!
- Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine!
- Dar cum, parinte? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima…
- Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici: “Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine“.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui: “Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii!” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. Deci, asa sa-i spui: “Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula, cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine!“
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis:
- Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta!
- Nu ma scol!
- Pai de ce?
- Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu!
- Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
- Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii!
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului:
“Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune“.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.
Sa stiti ca diavolul se arata in chip de inger, sau in alt chip, sau in chipul lui Hristos, sau in chip de arhanghel, de sfinti, de ierarhi, de cuviosi. El intai te invata bine, pana i te inchini lui. Iar dupa ce te inchini lui, te duce la pierzare.Nu venea diavolul la un calugar timp de 30 de ani si-i spunea taine mari? Adica: “Parinte, eu sunt ingerul Domnului. Ia seama ca peste 7 -8 zile or sa-l prade pe calugarul cutare. O sa-i ia lucrurile lui si o sa le ascunda in cutare pestera. Tine minte, sa le iei de acolo si sa le aduci calugarului inapoi“. Apoi i-a indemnat diavolul pe aceia sa fure, si le-a aratat ca este inger.
Se duce “ingerul” acela in chip de calugar si zice: “Vai de mine, m-au pradat hotii, mi-au luat tot!” iar calugarul cel amagit i-a zis: “Hai ca-ti spun eu unde sunt lucrurile tale. A fost ingerul Domnului si mi-a spus unde sunt. Sunt in cutare pestera“. Le-a gasit acolo. Si a zis: “Mai, chiar ca a fost ingerul Domnului, din moment ce a stiut unde au fost puse lucrurile mele“.
Aude un batran de acestea si le spune ca aceia sunt diavoli, si cel care i-a pus sa fure, si cel care se arata in chip de inger, ca sa creada in minciunile lui si sa-i duca la pierzare pe toti. Atunci a intrebat: “De unde stii, parinte, ca ei spun adevarul? Acestia sunt draci pitonicesti care spun viitorul, cunosc viitorul si spun ce-o sa fie peste o saptamana, peste o luna, ca sa crezi lor si apoi sa te prapadesti“.
- Parinte, sunt ortodocsi care alearga la vrajitori si la cei ce deschid pravila. Se poate asa ceva?
- Acei care deschid pravila, calugari sau preoti de mir sau maici, cine deschide pravila a cazut din dreapta credinta. Aceia se cheama ghitii, adica vrajitori cu lucruri sfinte. Cine se duce la cei care deschid pravila, 10 ani nu se pot impartasi. Iar cel ce deschide pravila, daca-i preot sau calugar, este anatema si este despartit de Biserica, pentru ca face vraji cu lucruri sfinte.
Ai vazut ca vine cate o baba ca sa te insele si sa te duca in iad: “Hai sa-ti descante baba!” Cu ghiocul, cu carti, sa-ti faca de “ursita”, ca ai sa te mariti, ca are sa te ia cutare, cutare. N-ai patit de acestea?
Si numai vezi ca baba face cruce la descantece, si o auzi ca zice “Tatal nostru” si apoi descanta. Iar la urma zice: “Descantecul de la mine, leacul de la Maica Domnului!“Auzi ce zice sluga diavolului? Auzi satana cum amesteca otrava cu mierea, ca sa te duca in fundul iadului? Dar ce legatura are Maica Domnului cu descantecul babei? Biserica condamna pe descantatori:
“Cei ce cauta in bobi, cei ce cauta in cafea, cei ce cauta in carti, cei ce sting carbuni, cei ce cauta in palme, “chiromantia”, sunt opriti 7 ani de la Sfanta Impartasanie“.
Cei care sunt vrajitori, care fac de ursita, care umbla sa ia mana de la animale, aceia sunt opriti 12 ani, iar fermecatorii 25 de ani. Nu avem noi toate? Sunt 13 feluri de vrajitorii si toate sunt date anatema de Biserica.
Voi cand veti auzi ca unul deschide cartea, sa fugiti ca de satana de el, ca acela-i ghitiu, vrajitor cu lucruri sfinte. Si baba care face cruce la descantece este tot ghitie, tot diavolul o tine, ca sa te insele pe tine. “Mai, dar n-a fi pacat! N-a fi pacat, ca baba a zis “Tatal nostru” si a facut cruce!“
Auzi cum amesteca diavolul otrava cu mierea si lumina cu intunericul, ca sa te duca in iad? Ce legatura are Crucea sau Maica Domnului cu vrajitorii? Sa nu va duceti la cei ce deschid cartile, ca va duceti in fundul iadului! Descantatorii, vrajitorii si fermecatorii, toti sunt anatema, despartiti de Trupul lui Hristos, care este Biserica!
De asemenea sunt anatema cei care fac descantece cu tunete, cei care vrajesc cu stelele, alungatorii de nori, vrajitorii de mate, cei care vrajesc cu pasarile. Noi avem toate in randuielile Sfantului Ioan Gura de Aur.
Toti sunt fermecatori, care iau mana de la vaci cu puterea draceasca. La acesteia slujesc anumiti diavoli, numiti pitonicesti, care ghicesc viitorul, si diavoli arhiconi, care stiu Scripturile. Iar cei ce deschid cartile se cheama “ghitii”, vrajitori cu lucruri sfinte, pe limba greceasca. Grecii au esenta ortodoxiei. De la greci au luat credinta ortodoxa atatea tari, si rusii la anul 988 au facut mileniul in anul 1988 de la increstinare.
De aceea va spun sa nu primiti in casa voastra vrajitori, tiganci cu ghiocul, cu cartile de joc; sa nu-ti vina sa-ti ghiceasca si sa te insele. Ia un ciomag si zi: “Fugi, diavole! Pleaca din jurul casei mele!“
Sa nu va inselati, ca nici o legatura nu are lumina cu intunericul.
Ai vazut pe marele Apostol Pavel, cand a intrat in orasul Filipi. Conducatorul orasului Filipi avea o vrajitoare “ghitie”. Stiti voi ce inseamna ghitii? Sunt diavoli pitonicesti si spun ce are sa fie maine, poimaine, ei ghicesc viitorul.
Era o fata fecioara in Filipi si a intrat un diavol in inima ei. Cand a intrat diavolul piton in inima ei, care ghiceste viitorul, ea facea mare venit stapanilor ei.
Iar cand a intrat Apostolul Pavel cu Sila in orasul Filipi, satana a cunoscut ca sunt apostoli si a inceput sa strige prin fata asta: ” Acesti oameni sunt de la Dumnezeu si ne vestesc noua calea mantuirii!” Auzi cum a spus adevarul?
Si cum facea aceasta fiica stapanita de diavoli? Avea un scaun cu trei picioare si statea pe el; pe dedesupt intra diavolul si ea statea pana se umplea de duh pitonicesc si spunea cele viitoare, adica ce o sa fie peste un an, peste o luna, si castiga pe stapani, ca era slujnica la stapani, si facea mare castig domnilor ei.
Dar Pavel Apostolul a spus: In numele lui Iisus Hristos, iti spun taci si iesi dintr-insa! Nu-i nevoie sa ne vesteasca pe noi diavolul.
Ea a cazut pe spate si a ramas ca moarta. Si a iesit dracul acela din fiica si a ramas bolnava si a vindecat-o Pavel. S-au dus repede slugile la mai marele orasului din Filipi: “Uite, au venit doi din aceia de-ai lui Hristos, cel rastignit si gata fata dumneavoastra a murit si nu mai poate spune vrajile si ghiciturile ei!” Dar ea nu murise si numai ce a iesit dracul piton din ea.
Atunci s-au maniat stapanii si au prins pe Pavel si pe Sila si i-au bagat legati cu lanturi in temnita, cu picioarele in butuci si i-au batut. Pavel si Sila la miezul noptii s-au sculat la rugaciune, cum puteau asa legati si se inchinau. Cand se inchinau ei, s-a cutremurat temnita, s-au deschis toate usile si au cazut toate lanturile de pe ei; iar cei care pazeau temnita au scos sabia sa se junghie. Si Pavel a spus: Nimeni sa nu plece! Nu va faceti seama! Toti suntem aici; si au cazut lanturile de pe toti detinutii. Voi nu cititi Faptele Apostolilor?
Atunci mai-marele temnicierilor din orasul Filipi, a venit si a spus: “Domnule, acei doi care i-ati bagat in temnita, care au scos diavolul din fiica dumneavoastra, s-au rugat si s-a cutremurat temnita si s-au dezlegat toti care erau inchisi in temnita. Noi era sa ne omoram, crezand ca au scapat. Iata, am vazut si pe ingerul Domnului, care a venit la cei doi Apostoli, la miezul noptii, si s-a cutremurat temnita din temelii“.
Si a venit mai-marele temnitei. Cand a vazut pe toti dezlegati, a intrebat:
- Oameni buni, cine sunteti?
- Noi suntem apostolii lui Hristos! Noi am scos diavolul din vrajitoarea aceea, care ghicea la oameni, ca insela toatea lumea, pentru ca avea duh pitonicesc intr-insa.
Apoi temnicerul a spus catre Pavel: “Ia si ma boteaza si pe mine ca si eu cred in Dumnezeul vostru!” Atunci a crezut in Hristos mai-marele temnnitei cu sotia lui si l-a botezat pe el si casa lui. Si au dat drumul la apostoli sa predice Evanghelia in toate partile.
Dar pentru ce i-a bagat pe ei in temnita? Pentru fiica aceea din care a scos demonul cu care ghicea viitorul. Ca diavolii sunt de mai multe feluri: unii sunt vrajitori, care ajuta la vrajitorii, altii sunt pitonicesti, care ghicesc viitorul, si altii sunt arhiconi, care stiu Scriptura pe de rost. Acestia se baga in oamenii eretici si la sectari si-i fac sa inteleaga Scriptura pe dos, nu asa cum trebuie.
Voi stiti ca acum la sfarsitul lumii o sa iasa inaintemergatorii lui Antihrist si au sa faca minuni si semne mari?
Daca tu acum crezi in acesti nebuni si indraciti! Dar cand ai sa vezi ca vine inaintea ta si din paie uscate, are sa-ti faca paine calda; si din vita uscata o sa faca sa curga vinul cel mai bun si ai sa vezi muntii ca pleaca?
Vezi sectarii? Sunt inaintemergatorii lui Antihrist, ca stramba credinta. Acestia care stramba dreapta credinta sunt inaintemergatorii lui Antihrist, orice secta ar fi. Paziti-va de acestia ca de foc, ca de lucrurile intunericului”.
Parintele Ilie Cleopa

Răspunsuri ale Sfântului Varsanufie despre vise şi vedenii către credincioşi

Sfântul Nicodim Aghioritul, primul care a dat spre tipărire „Întrebările şi răspunsurile Sfinţilor Părinţi Varsanufie şi Ioan”(din secolul al VI-lea), îi caracteriza pe aceşti sfinţi ca „cercetători ai isihiei”, „canoanele ascezei”, „făcliile discernământului”, „ochi neadormiţi ai proorociei”, „cuceritorii virtuţilor”, „vase ale Duhului Sfânt”, fără să exagereze în vreun fel. Şi aceasta reiese din cuprinsul cărţii „Biblia lui Varsanufie şi Ioan”. Sfântul Varsanufie răspunde la întrebări şi nedumeriri în legătură cu visele şi vedeniile, pe care i le formulează un „laic iubitor de Hristos”. Astfel, sfântul răspunde la nelămurirea chiar şi a multor creştini contemporani – dacă nu cumva Dumnezeu se va mânia în caz că, din smerenie, spunem că ceva care provine de la Acesta este de la diavol. De asemenea, respinge părerea (superstiţia) care spune că dacă un vis se repetă (de trei ori) este de la Dumnezeu. În felul acesta, Sfântul Varsanufie îi explică avvei Ioan din Mirosava (Berşeba) cum a căzut în cursa diavolească prin vise care s-au adeverit şi prin vedenii diavoleşti (foarte evlavioase).

Dacă un păcătos are o vedenie, nu trebuie să fie sigur că provine de la Dumnezeu?
Răspunsul Sf. Varsanufie:
Când i se întâmplă aşa ceva unui păcătos, este evident că provine de la diavoli care vor să-i înşele sufletul său ticălos şi să-l ducă la pierzanie. Prin urmare, niciodată nu trebuie să se încreadă în asemenea vedenii, ci să-şi recunoască păcatele şi slăbirea lui duhovnicească şi să-şi petreacă viaţa cu frică şi cutremur.

Oare chiar şi atunci când apar în chipul Mântuitorului Hristos, chiar şi atunci trebuie să-i privim cu repulsie?
Răspunsul Sf. Varsanufie:
Atunci cu atât mai mult trebuie să-i respingem şi să anatemizăm viclenia şi amăgirea lor. Aşadar, frate, niciodată să nu te amăgeşti din pricina unei asemenea apariţii diavoleşti şi aşa-zis descoperitoare. Căci arătările dumnezeieşti li se întâmplă doar sfinţilor, dar totdeauna înainte de a se petrece aceste arătări, inimile sfinţilor se umplu de linişte, pace şi bucurie. Dar cu toate acestea, deşi cunosc de unde provine arătarea, se consideră pe ei nevrednici. Cu mult mai mult deci păcătoşii nu trebuie să se încreadă în asemenea arătări, cunoscând bine nevrednicia lor.

Spune-mi, părinte, cum îndrăzneşte diavolul, fie prin vedenii, fie prin vise, să arate chipul Mântuitorului Hristos sau Sfânta Împărtăşanie?
Răspunsul Sf. Varsanufie:
Nu are diavolul putere să arate nici pe Mântuitorul Hristos, nici Sfânta Împărtăşanie. Ci ne amăgeşte luând chipul unui anumit om sau forma pâinii obişnuite. Ia aminte însă că nu poate lua forma Sfintei Cruci, întrucât nu poate înfăţişa Crucea într-o formă diferită. Ştie că noi cunoaştem semnul adevărat şi tipul Crucii şi nu îndrăzneşte să-l folosească deoarece prin aceasta şi-a pierut puterea şi a fost rănit de moarte. Pe Mântuitorul Hristos însă nu L-am văzut şi nu L-am cunoscut întrupat şi diavolul se străduieşte să ne înşele şi să ne convingă că este cel arătat de el, ca să credem adevărată această amăgire şi să pierim. Când vezi în visul tău forma Crucii, să ştii că visul este adevărat şi vine de la Dumnezeu. Ai grijă însă ca visul să-ţi fie tâlcuit de Sfinţii Părinţi şi să nu crezi în ce spune cugetul tău.
Fie ca Dumnezeu să-ţi lumineze mintea şi gândurile, frate, încât să te fereşti de orice cursă a vrăjmaşului.

Am auzit că, dacă cineva are de trei ori acelaşi vis, înseamnă că visul este adevărat. Acest lucru este adevărat, părinte?
Răspunsul Sf. Varsanufie:
Nu este adevărat, nici corect şi nu trebuie să crezi în acest vis. Pentru că cel care apare o dată, ca să înşele, poate face asta şi de trei şi chiar de mai multe ori. Aşadar, nu-l lăsa pe satana să te batjocorească, ci ai grijă de tine, frate!

Sunt momente în care disting foarte limpede şi foarte adânc în interiorul meu cum cugetările viclene mi-au înconjurat mintea ca fiarele sălbatice, dar nu mă vătămează în nici un fel. Ce este aceasta?
Răspunsul Sf. Varsanufie:
Este înşelăciunea vrăjmaşului şi ascunde în ea păcatul mândriei, ca să te convingă că cugetările viclene nu-ţi pot face nici un rău, şi astfel să ţi se înfumureze inima. Tu însă să nu te amăgeşti, ci să ţii minte cât de bolnav eşti, să ţii minte, de asemenea, şi păcatele tale. Şi să chemi numele sfânt al lui Dumnezeu, care te va ajuta împotriva vrăjmaşului.

Poate susţine cineva că în omul păcătos locuieşte Duhul Sfânt? Iar dacă zice că în acesta nu poate sta Duhul Sfânt, în ce fel sunt păziţi şi ocrotiţi păcătoşii?
Răspunsul Sf. Varsanufie:
Sfinţii se învrednicesc să primească Duhul Sfânt şi devin templul Lui. Pentru că zice: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor” (II Corinteni 6, 16). Pe când păcătoşii sunt străini de o situaţie ca aceasta, după cum s-a spus: „Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 4), aşadar, sunt păziţi şi ocrotiţi numai cu voia bunătăţii dumnezeieşti.
Să aducem mulţumire pentru toate bunătăţile Lui nespuse şi pentru iubirea Sa de oameni. Căci Lui i se cuvine slava în veci. Amin.

Când mă supăr şi mă întristez de ceva, mă rog şi Dumnezeu mă ajută cu nespusa Lui bunătate. Atunci, mintea mea se umple de mândrie şi trufie la gândul că mi s-a ascultat rugăciunea. Cum să procedez în această situaţie?
Răspunsul Sf. Varsanufie:
Când te rogi şi simţi că rugăciunea ţi-a fost ascultată, dar în acelaşi timp te mândreşti pentru aceasta, este limpede că nici rugăciunea ta nu a fost la Dumnezeu şi nici de la Dumnezeu n-a fost ajutorul, ci puterea rugăciunii a fost de la diavoli pentru ca inima ta să se mândrească. Căci atunci când puterea rugăciunii izvorăşte, din harul lui Dumnezeu, sufletul nu-ţi cade în trufie, ci se smereşte. Şi se minunează de marea milă a lui Dumnezeu Care e atât de îngăduitor şi milos cu păcătoşii nevrednici care Îl mânie mereu. Şi aduce mulţumire nespusei şi slăvitei bunătăţi a Lui, pentru că nu ne lasă să pierim în păcatele noastre, ci în marea Lui îngăduinţă rabdă şi miluieşte. Şi astfel, păcătosul nu numai că nu se laudă, ci tremură şi-L slăveşte.
Când s-a înzdrăvenit din boală şi a ieşit din ispită avva Ioan din Mirosava (Berşeba), diavolul i-a arătat vise viclene pentru a-l tulbura din nou. Dar întrucât nici aceasta nu a avut efect, i-a arătat în continuare un loc ce semăna cu o mănăstire, cu biserici şi cu oameni mulţi care se refugiau acolo ca să găsească ajutor. Iar părintele, ca să-l liniştească, i-a scris următoarele:
„Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu” (Luca 2, 14), frate! Vrăjmaşul nostru, diavolul, s-a aruncat ca un leu întărâtat ca să te înghită, dar mâna lui Dumnezeu, care ne acoperă întotdeauna, nu l-a lăsat. Aşadar, când a văzut că nu-i este permis să înfăptuiască ce vrea, şi-a făcut plan să-ţi întunece mintea şi ţi-a arătat dinainte câteva lucruri prin visele lui vicioase. Şi deoarece, viclean cum este, în şiretenia lui, şi-a dat seama că Dumnezeu n-o să te lase să fii încercat până la pierzanie, adică nu mai mult decât poţi îndura, te-a făcut să vezi biserica şi mănăstirea, care ar fi putut aduce ajutor oamenilor. Dar tu să-ţi păzeşti inima făcând semnul Crucii, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi cred că în felul acesta ne va ajuta să zdrobim capul vrăjmaşului.
Străduieşte-te deci să dobândeşti inimă smerită şi dă slavă Aceluia Care te-a salvat din cursa ucigaşă a diavolului. Şi să ştii că toate acestea ţi s-au întâmplat din neglijenţă, pentru că nu ai trezvie.
„Pateric despre visuri şi vedenii”
Despre vise-Sf.Ignatie Briancianinov
Credinţa în vise ne îndepărtează de realitate şi de Dumnezeu
Salvarea și limanul meu este Domnul, de cine mă voi teme?!

Ce este Sfanta Liturghie?

Este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul căreia se săvârşeşte - cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc - Jertfa fără de sânge întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Iisus, luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu". Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor, zicând:" Beţi dintru acesta toţi: acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28).Scopul Sfintei Liturghii este Sfinţirea Darurilor şi Împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Sfântul Ioan din Kronştadt, menţionează: "Lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte prin Liturghie întrece prin măreţia sa chiar însăşi facerea lumii. Este cu adevărat o slujire cerească a lui Dumnezeu pe pământ. Hrăneşte mintea, cheamă lacrimi de umilinţă, de evlavie; adună pe toţi într-o singură unire frăţească, împreunează cerul cu pământul, oamenii cu îngerii. Oare de ce oamenii sînt atât de nepăsători faţă de Liturghie? De ce iubesc mai mult teatrul decât biserica? Din sărăcia judecăţii, din puţină credinţă şi din necredinţă şi mai ales din pricina patimilor acestei vieţi".
Fiecare creştin ortodox e dator să pătrundă cu inima în profunzimea conţinutului Liturghiei.

Din cît părţi este alcătuită Sfânta Liturghie?
În două părţi mari:

• Proscomidia, care se săvârşeşte în taină:
• Liturghia propriu-zisă, ce se săvârşeşte în auzul credincioşilor. Ea se compune din:

• Liturghia catehumenilor
• Liturghia credincioşilor

Ce este Proscomidia?

Proscomidia provine de la cuvântul grecesc "proscomizo" ce înseamnă „a aduce, a pune înainte, a oferi". Ea e rânduiala pregătirii darurilor de pâine şi de vin, care alcătuiesc materia Sfintei Împărtăşanii.
Cum se pomenesc vii şi morţii la Proscomidie?
Preotul scoate cît o mică părticică pentru fiecare nume ce se pomeneşte, din prescurile aduse de creştini, zicând: Pomeneşte, Doamne (citeşte numele).
Aceste părticele scoase sînt aşezate pe discos alături de părticelele scoase din cele cinci prescuri mari din care se va săvârşi Sfânta Euharistie. Cât de minunat este acest moment ne relatează Sfântul Ioan din Kronştadt: "Când aduceţi la altar prescuri pentru a se scoate din ele părticele pentru cei vii şi răposaţi, intraţi în comuniune cu Domnul, cu Maica Domnului, cu Ioan Botezătorul, cu proorocii, cu apostolii, mucenicii şi cu toţi sfinţii. Cât de mare este Jertfa lui Dumnezeu!"
Ce simbolizează Proscomidia?
Pe de o parte ea preînchipuie naşterea şi copilăria Mântuitorului , iar pe de alta , Patimile Lui.

Liturghia Catehumenilor este alcătuită din următoarele părţi:

1. Binecuvântarea preotului: "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh ,acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Credincioşii, binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Cine vine în locaşul bisericii lui Dumnezeu este ca şi cum ar veni în Împărăţia Lui şi se cuvine să-i aducă Domnului pocăinţă pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic întinat.
2. Ectenia mare. Este o rugăciune alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi trupeşti ale credincioşilor. La fiecare din aceste cereri credincioşii trebuie să răspundă: "Doamne miluieşte".
3. Antifoanele. Sânt trei imne care ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă nu-L cunoştea.
Fericirile alcătuiesc antifonul din urmă, ele fac parte din Predica de pe munte, ţinută de Iisus Hristos oamenilor (Mt. 5, 3-12), şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii.
4. Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie, preînchipuie ieşirea Mântuitorului în lume spre propovăduirea Evangheliei; de aceea cântăm acum: "Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos". În acest moment credincioşii îşi fac cu evlavie semnul Sfintei Cruci şi se închină.
5. Imnul Trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi". Imnul acesta a fost preluat de la îngeri şi combinat cu cuvinte din psalmi. Căci "Sfânt", strigat de trei ori este cântarea îngerilor, iar "Dumnezeu Tare şi fără de moarte" este al fericitului prooroc David. Biserica a adăugat la ele cuvântul: "Miluieşte-ne pe noi". În acest timp uşile împărăteşti continuă să rămână deschise, căci cântarea credincioşilor se uneşte cu a preotului din altar şi întreaga biserică este unită cu îngerii care slăvesc şi ei pe Dumnezeu în jurul Jertfelnicului ceresc.
6. Citirea Apostolului şi a Sfintei Evanghelii.
Apostolul preînchipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire. Preotul rosteşte: "Să luăm aminte", pentru a evidenţia că conţinutul celor ce se vor citi sînt de profunzime dumnezeiască şi hotărâtor pentru mântuire. În acest moment preotul aduce tămâie, care e simbolul rugăciunii curate de aceea în acest moment credincioşii trebuie să asculte cu evlavie cele citite.
Citirea Sfintei Evanghelii simbolizează înseşi cuvintele lui Iisus, de aceea ni se cere să o ascultăm, stând drepţi cu cugetul şi cu cuvântul, căci ea ne descoperă adevărata înţelepciune, prin care ajungem la viaţa veşnică. Fericitul Augustin ne sfătuieşte: "Să ascultăm Sfânta Evanghelie ca şi cum Domnul ar fi înaintea noastră".
Sfântul Ioan Gură de Aur , înainte de citirea Sfintei Evanghelii se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, deschide ochii inimii mele ca să pricep şi să fac voia Ta".
7. Ectenia întreită şi ectenia pentru catehumeni. Catehumenii sînt oamenii care n-au primit botezul, dar care se pregăteau să intre în creştinism. Ei aveau dreptul să asiste la liturghie până la cuvintele: "Cei chemaţi, ieşiţi!".

Liturghia credincioşilor

Partea a doua a Liturghiei se numeşte Liturghia credincioşilor deoarece în vechime aveau dreptul să participe doar creştinii ce erau botezaţi şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Ea e cea mai Sfântă parte a Liturghiei şi începe cu ectenia: "Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm". Această concediere era însoţită odinioară de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi diaconul proclamă ca o reminiscenţă: Uşile, uşile cu înţelepciune să luăm aminte!" Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, susţin că exclamaţia: "Uşile" semnifică faptul că în faţa "înfricoşătoarei şi necuprinsei Taine", Uşile Istoriei se închid. Catehumenii au asistat la venirea Cuvântului în Istorie şi acum sînt concediaţi. Credincioşii sînt reţinuţi şi se pregătesc pentru prezentarea la Judecată Preotul rosteşte: "La Tine cădem şi pe tine Te rugăm, dă-ne nouă să stăm nevinovaţi şi fără de osândă înaintea Sfântului Tău Jertfelnic, să ne împărtăşim cu Sfintele Tale Taine şi să ne învrednicim de Cereasca Ta Împărăţie: "Credinciosul trece astfel prin Judecată, îşi mărturiseşte credinţa rostind Crezul şi în momentul Împărtăşirii consumă "focul ce va să vină". Şi prin anticipare, învie şi trăieşte în mod real venirea Împărăţiei. Sfânta Liturghie a Credincioşilor
Are loc în lume dar nu este din această lume şi de aceea adunarea credincioşilor are ceva în mod mistic "închis", Ei sînt sfinţiţi prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii devenind membrii ai Preoţiei Împărăteşti şi sânt co-liturghisitori cu preotul.
La originea căderii este "mâncarea fructului oprit", acest act a introdus în fiinţa omului un element strein de natura lui: răul, revolta, negaţia, suferinţa, moartea .Toate jertfele din Vechiul Testament nu erau decât "preînchipuiri" şi aşteptare a Unicei Jertfe Mântuitoare. Fiul lui Dumnezeu Se Jertfeşte pentru mântuirea lumii, este "Iubirea răstignită" care se dă hrană spre vindecare din moarte. Jertfa Fiului este o Jertfă adusă Tatălui pentru totdeauna: "Tu eşti Cel ce dăruieşti şi Te dăruieşti"-"Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.
Imnul Heruvic, afirmă că cei credincioşi sunt în mod mistic ,identificaţi cu heruvimii, sunt icoana lor vie în unanimitate, şi de aceea el cheamă la "lepădarea grijii lumeşti". Acum Biserica priveşte Taina cea Mare: Pe Împăratul intrând smerit în Ierusalim Să se jertfească pe Golgota şi spre înmormântare. Împăratul tuturor se jertfeşte, arătându-ne adevărata stăpânire pe care o câştigă prin aceasta peste suflete ca cel mai adevărat Împărat. Preotul cere după pilda tâlharului răstignit la dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în Împărăţia Sa: "Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

SimbolulCredinţei.

Crezul este o manifestare a sobornicităţii Bisericii în dreapta credinţă, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei lui dumnezeu faţă de noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Prin mărturisirea comună a Crezului de către credincioşi, ei se pregătesc să primească pe acelaşi Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. În vremurile vechi, întreg poporul lua parte la salutarea liturgică pecetluită de "sărutarea păcii" ce anticipă cântarea simbolului de credinţă.

Mila Păcii ( Anafora)

Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon printr-o frază rostită solemn: "Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă cu pace a o aduce!" Această formulă are menirea să concentreze creştinii cu toată fiinţa asupra momentului celui mai sublim: "Să stăm frumos şi plini de cuviinţă, precum se cuvine oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă şi cu cutremur, adică stăpâniţi de o emoţie sfântă". Poporul răspunde: "Mila Păcii, jertfa laudei". După Nicolae Cabasila, "noi dăruim numai mila Celui care a zis: "Milă voiesc iar nu Jertfă". Preotul subliniază deja caracterul său treimic, dând binecuvântarea: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi"( 2 Cor. 13.13). Astfel scurtul dialog dintre preot şi credincioşi rezumă puternic întregul sens al Sfintei Euharistii, adică lucrarea de mulţumire adusă de credincioşi Sfintei Treimi. Cuvintele: "Sus să avem inimile, confirmă că Liturghia se săvârşeşte în cer nu pe pământ. Despre cer Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: "Eu contemplu pe Stăpânul Cerului, eu însumi devin cer. Chemarea "sus să avem inimile" este o avertizare ultimă şi solemnă. Să ne temem ca nu cumva să rămânem pe pământ, ne avertizează acelaşi Sfânt Părinte; noi putem, suntem liberi să rămânem jos în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim această înălţare cu adevărat grea. Dar cel care rămâne pe pământ nu are loc în această Euharistie Cerească şi atunci însăşi prezenţa la ea devine ca o osândire a noastră. Când corul, iar prin el fiecare dintre noi răspunde: "Avem către Domnul", noi am îndreptat inimile noastre sus, către Domnul, unde se săvârşeşte judecata asupra noastră. Dar acela care fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer, care n-a măsurat niciodată cerul cu pământul, acela nu-şi poate îndrepta inima sus numai în acest moment. Auzind această ultimă chemare, ne vom întreba: "Este inima noastră îndreptată către Domnul, este în cer, este în Dumnezeu?" După cum nu este cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu şi a nu-I mulţumi, tot aşa nu e posibil să-I mulţumeşti lui Dumnezeu fără a-L cunoaşte. Dacă întreaga viaţă a Bisericii este o mulţumire continuă, de binecuvântare , de laudă, dacă mulţumirea aceasta se înalţă şi din bucurie şi din tristeţe, din adâncul fericirii şi al nefericirii, din viaţă şi din moarte, aceasta e pentru că Biserica este întâlnire cu Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos. Mântuirea este împlinită; după întunericul păcatului, al căderii şi al morţii, omul aduce din nou mulţumire curată, fără de păcat, liberă şi desăvârşită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea. El se află pe locul înalt, înaintea prestolului lui Dumnezeu, stă în cer chiar în faţa lui Dumnezeu şi în mod liber în plinătatea iubirii şi a vederii uneşte în sine întreaga lume, întreaga făptură şi aduce mulţumiri. "Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care la-I trimis" (Ioan 17,3). În aceste cuvinte e cuprins întreg creştinismul: Omul e creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi-n cunoaşterea Lui este viaţa adevărată, viaţa veşnică. Cunoaşterea pur raţională a pierdut accesul la esenţa Celui pe care tinde să-L cunoască şi de aceea a încetat să fie întâlnire, comuniune, unitate. Rupt de Dumnezeu prin alegerea nebunească a vieţii în afara lui Dumnezeu, a unei vieţi egoiste în sine şi pentru sine, Adam a început să creadă cu aceea credinţă de care se spune că şi "dracii cred şi se cutremură". El însă a încetat să cunoască "pe Dumnezeu", şi viaţa lui a încetat să fie o întâlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El. Şi totuşi după această întâlnire cu Dumnezeu cel Care este Viaţa vieţii, însetează sufletul şi nu poate fi altfel, căci această însetare există în adâncul ei ultim: "Însetat este sufletul meu, de Dumnezeu cel Viu", spune psalmistul (3.2). În sfârşit, mulţumirea fiind împlinirea libertăţii a acelei adevărate libertăţi, despre care Hristos a spus: "Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi" (In.8.32). Creştinii ar trebui să cunoască mai bine decât alţii, că de fapt în "lumea aceasta", înrobită păcatului şi morţii nimeni n-a fost în stare să definească esenţa libertăţii devenită idol, Noi cunoaştem despre libertate, dar nu cunoaştem libertatea. Pentru cel din închisoare, libertatea începe dincolo de pereţii celulei. Pentru cel ce trăieşte în libertate, ea constă în a depăşi o oarecare lipsă de libertate şi aşa la infinit...Totuşi oricâte "straturi de nelibertate" am înlătura, îndepărtând unul aflăm inevitabil sub el altul, în acest fel "lumea aceasta" cu logica ei şi cu categoriile ei nu este în stare să definească libertatea în esenţa ei. Aceasta e pentru că libertatea nu este ceva care există şi poate fi definită prin sine însăşi. Dumnezeu ne-a creat pe noi nu pentru o "libertate" abstractă, ci pentru Sine, ca noi cei aduşi din nonexistenţă să fim părtaşi la viaţă din belşug, care este numai de la El, prin El şi întru El. Cel născut din Dumnezeu acela Îi mulţumeşte, iar cel care mulţumeşte este liber. Libertatea aceasta ne-o dăruieşte nouă Biserica de fiecare dată în Sfânta Liturghie.

Rugăciunea Anamnezei

În noaptea în care a fost vândut Mântuitorul , luând pâinea a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care pentru voi şi pentru mulţi se frânge spre iertarea păcatelor, asemeni şi paharul: Beţi dintru acesta toţi acesta este Sângele Meu care se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt.28.20). Aceste cuvinte dezvoltă tema care se află în centul Sfintei Taine: prezenţa Domnului: "Eu sînt cu voi până la sfârşitul veacului". Amintirea Cinei de Taină este situată de asupra timpului şi a marginilor sale. Rugăciunea preotului cu ajutorul formelor gramaticale ale trecutului, vorbeşte despre evenimentele viitoare. "Amintindu-ne, aşadar de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de Cruce, de Înviere, de Înălţare la ceruri...de a doua şi slăvita Venire". Astfel Euharistia (Împărtăşania) este şi trăirea prezenţei lui Hristos: "El este acela care ne adună pe noi în Biserică, El ne deschide nouă mintea ca să înţelegem Cuvântul Lui; El este "Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce", şi în sfârşit El cu mulţumirea Sa dăruită nouă, ne înalţă la cer , ne descoperă accesul la Tatăl Său". Aceasta înseamnă că aducerea aminte şi-a atins scopul prin înălţarea Bisericii la cer şi transformându-se în mulţumire care este tocmai realitatea Împărăţiei, pentru ca atunci, în acea noapte, La Cina de Taină, Hristos a arătat-o şi a încredinţat-o urmaşilor Săi: "Şi Eu vă încredinţez vouă Împărăţie precum Mi-a încredinţat-o Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea în Împărăţia Mea" (Luca 22,29-30). Când ne apropiem de împărtăşire, ne rugăm: "Cinei Tale celei de Taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu mă primeşte". Aceasta este identificarea dintre ceea ce se săvârşeşte astăzi cu ceea ce s-a săvârşit atunci, adică noi suntem prezenţi în aceeaşi Împărăţie, la aceeaşi Cină pe care a săvârşit-o în acea noapte Hristos cu cei "pe care i-a iubit până la sfârşit" (Ioan 13,1). Din iubire a creat Dumnezeu lumea, prin iubire n-a părăsit-o când a căzut în păcat, din iubire a trimis pe Fiul Său Unul - Născut, a trimis Iubirea Sa să Se jertfească. Şi iată acum la această Cină, El descoperă şi dăruieşte Iubirea ca fiind Împărăţia Sa, căci Împărăţia Sa este "rămânerea" în Iubire: "Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi în iubirea Mea"(Ioan 15,9 ).
Epicleza
Preotul rosteşte: "Ale Tale Dintru ale Tale Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate", aceasta este rugăciunea prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului prin invocarea Duhului Sfânt: "Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sînt puse înainte şi fă adică această pâine Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în Potirul acesta , Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt". Euharistia (Împărtăşania) este Taina Unităţii Bisericii, la Liturghie noi ne rugăm: "Iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh". În ziua Cincizecimii a coborât asupra Bisericii Duhul Sfânt, şi cu El şi în el a coborât timpul cel nou: "Iată fac nouă toate" (Apocalipsa 21,5). Astfel, a fi într-un timp nou înseamnă a fi în Duhul Sfânt. În aceasta şi constă esenţa Liturghiei: ca să ne înălţăm în Duhul Sfânt şi întru El să transformăm timpul cel vechi în timp nou. Liturghia care se săvârşeşte pe pământ se săvârşeşte în cer, - dar ceea ce se săvârşeşte în cer deja există, deja s-a săvârşit şi ne este dat, căci Hristos S-a Întrupat, a murit pe cruce , S-a coborât în iad, a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri, Ne-a trimis Duhul Sfânt. În Liturghie, care ne este încredinţată nouă să o săvârşim "până ce El va veni", noi nu repetăm şi nu preînchipuim, ci ne înălţăm în acea Taină a mântuirii şi a vieţii celei noi, săvârşite odată, însă dăruită nouă "totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". În această Euharistie Cerească veşnică şi deasupra lumii, nu Hristos coboară la noi, ci noi ne înălţăm la El.

Împărtăşirea credincioşilor

Credincioşii se adună în faţa Uşilor Împărăteşti precum oarecând femeile mironosiţe la mormânt. Uşile se deschid larg în linişte, simbol al Arhanghelului Gavriil care a răsturnat piatra de pe mormânt Ţinând în mâini Sfântul Potir, preotul apare în faţa credincioşilor. Este arătarea lui Hristos cel Înviat, care vine să le dăruiască viaţa veşnică. Preotul rosteşte: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Apoi credincioşii care vor să se împărtăşească rostesc împreună cu preotul rugăciunea dinainte de împărtăşire: "Cred Doamne şi mărturisesc, că Tu eşti cu adevărat Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu...". Cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului se sfinţesc, se îndumnezeiesc, iar Nicolae Cabasila, menţionează: "Ţărâna care primeşte demnitatea împărătească nu mai este ţărână, ci se transformă în substanţa Împăratului Ceresc ".

Mulţumirea finală

După împărtăşirea credincioşilor preotul înalţă Sfântul Potir, zicând: "Binecuvântarea Domnului cu al Său har şi cu a S-a iubire de oameni să fie cu voi cu toţi...". Astfel, înălţarea Potirului cu valurile de tămâie care învăluie Sfintele Daruri, simbolizează Înălţarea lui Iisus la Ceruri. Urmează Rugăciunea Amvonului, pe care preotul o rosteşte în mijlocul Bisericii, şi care subliniază un ultim acord treimic: "Ţie slavă înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Misiunea lui Hristos de mântuire a neamului omenesc a luat sfârşit: "Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată Taina rânduielii părinteşti, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre".
Concluzie: Apocalipsa ne spune că într-un anumit sens lumea a fost creată pentru a deveni Liturghie, cinstire, laudă. În timpul Liturghiei omul îşi orientează vederea nu asupra sa, ci asupra lui Dumnezeu şi a măririi Lui: "Poate, oare, prietenii Mirelui să se întristeze atâta timp cît Mirele este cu ei?" Aceşti prieteni, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, sînt creştinii, martori ai "negrăitelor şi necuprinselor Taine", atât de minunate, încât îngerii se cutremură, îşi acoperă ochii şi se minunează în faţa negrăitei Taine ai Iubirii răstignite. Fiecare credincios trăieşte în Sfânta Liturghie perfecţiunea Duhului care îl duce deja spre acel dincolo unde ne vom odihni şi vom vedea: vom vedea şi vom iubi: vom iubi şi vom lăuda pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin

Excesul  de Dumnezeu poate dauna sanatatii?

Veacul de acum este macinat de dintii cariati ai excesului. Mintea omului nu mai gusta din cuvintele inteleptei cumpatari, inima e lasata sa alunece fara opreliste oriunde pofteste.
Lacomiaeste considerata motorul care pune in miscare economia. Nici un cistig nu e prea mare, nici un adaos comercial nu e suficient. Miliardarii spera sa fie cei mai bogati oameni de pe suprafata pamintului, inclusiv de pe suprafata cimitirelor.
Saracii nu se lasa nici ei mai prejos, dorinta de a avea mai mult ii impinge la imprumuturi peste puterile lor, semnindu-si, odata cu cererea de imprumut bancar, si propria sentinta, alegind lanturile ratelor, uneori pe viata.
Batrinii nu se mai satura de a trai, prin intermediul televizorului, vietile altora, ca palida consolare pentru netraita lor viata sau ca refuz al asumarii unui statut, specific unei virste consacrate, cindva, pregatirii pentru moarte.
Tinerii, imbatati de iluzia infinitelor posibilitati, isi exploreaza limitele, fortind necontenit capacitatea simturilor de a produce placere.
Hrana nu mai este cautata spre a zidi trupul, ci spre a excita papilele gustative. Imbracamintea este chemata sa provoace si sa seduca, e cu atit mai apreciata cu cit lasa descoperit mai mult trupul sau ii evidentiaza patimas formele.Telefonia s-a transformat din prilej de facila comunicare in nesfirsita vorbarie fara rost. Nu ne mai intereseaza a naviga pe caile informatiei, vedem in internet doar locul unde te poti scufunda cit mai mult, din ce in ce mai adinc, pina cind viata reala devine, de fapt, o a doua viata (“second life”).
Aceasta necontenita iesire a omului din cele firesti ale sale a fost remarcata cu mult timp in urma. Acum nu numai in cadrul intim al cabinetului medical auzim indemnul de a evita orice fel de abuz, ci si pe canalele media sintem indemnati, dupa fiecare calup publicitar, sa evitam excesul de grasimi, zahar, alcool etc. Avind contact poate de sute sau mii de ori cu un astfel de mesaj, ceva se schimba in mentalitatea noastra, in felul de a ne raporta la lume si chiar la Dumnezeu. Ajungem sa credem ca orice se face dincolo de anumite limite “firesti” este, automat, un lucru rau. Inclusiv cele care tin de o anume edificare spirituala, de viata duhovniceasca.
Am cunoscut parinti speriati de faptul ca ai lor copii – adolescenti sau tineri trecuti de virsta majoratului – merg prea des la biserica (in felul acesta nu ar mai avea timp, adica, sa-si traiasca viata, iar morala crestina i-ar face vulnerabili atunci cind vor trebui sa razbata intr-o societate unde viclenia, hotia, minciuna ar fi de neevitat daca vrei sa ai succes). Am cunoscut studenti scandalizati ca au colegi care invoca foarte des numele si ajutorul lui Dumnezeu (ca si cum relatia cu divinitatea ar trebui sa se consume doar duminica si numai in spatiul strict liturgic).
Cu totii luam act, periodic, de opinia unor asa-zisi aparatori ai laicitatii statului (nestiind ca laicii desemneaza tocmai “poporul lui Dumnezeu”) si care considera ca sint prea multe biserici, prea multe insemne religioase prin scoli, o prea mare prezenta a preotilor in spatiul public etc, etc.
Chiar si intre crestini (intre cei care frecventeaza biserica) am sesizat o anume uimire fata de cei care-si cauta de suflet printr-o mai deasa spovedanie, de regula saptaminala. “Ce tot exagereaza astia cu spovedania, ce pacate sa mai spovedesti dupa o saptamina? Asta este exces de zel!” – se tulbura cei care nu vad in actul marturisirii decit o formalitate care trebuie implinita in posturile de peste an, inainte de a te impartasi.

“Nu te-ai impartasit si ieri?Ti-ajunge!”

Dar maxima expresie a insinuarii in cugetarea noastra crestina a paradigmei excesului o vad in oprirea de la impartasanie a credinciosilor care doresc sa se apropie de sfintul potir doua zile liturgice consecutiv. Cu alte cuvinte, daca te-ai impartasit in noaptea de Pasti, cum mai indraznesti sa ceri a veni la potir si a doua sau chiar a treia zi a acestei cele mai mari sarbatori de peste an? Chiar daca crestinul nostru se arata dornic de a implini orice exigenta (canon) pentru a avea bucuria de a fi astfel cu Hristos in aceste zile pascale, refuzul este unul categoric, bazat nu atit pe canoane, cutume si recomandari ale unor Parinti venerabili (invocate de-a valma si ele), ci bazat pe “credinta” intr-un “adevar” conceput drept mai universal decit iubirea lui Hristos, anume: “ce-i prea mult strica!”. Cu alte cuvinte, azi esti vrednic sa te impartasesti (asa te considera cel ce te dezleaga spre aceasta), dar miine, nu! “Nu te-ai impartasit si ieri?Ti-ajunge!”… Nici macar in situatia in care, intre timp (oricum extrem de scurt), credinciosul nu a comis pacate opritoare de la sfinta cuminecare, ba, mai mult, s-a sfintit, in primul rind tocmai prin impartasirea primita deja – cu alte cuvinte e mai pregatit decit cu 24 de ore in urma spre a primi din nou sfintele taine!
In astfel de situatii e lesne de constatat ca nu ne mai raportam la spiritualitatea ce izvoraste din Scriptura, din textele patristice sau chiar din teologia “de scoala”, caci din toate acestea invatam ca omul este chemat la o curatire graduala, care se face cu Dumnezeu spre a dobindi pe Dumnezeu. Urcusul duhovnicesc se realizeaza in trepte care nu se termina niciodata, caci niciodata nu poti spune: “Ajunge, acum e prea mult har, dobindesc prea multa sfintenie!” In loc de a gindi asa, adica “in Duh si in Adevar”, am imprumutat logica lumii conform careia “excesul dauneaza grav sanatatii!”. Nimeni nu poate explica cum, din punct de vedere teologic, particica de impartasanie – primita a doua zi dupa ce te-ai impartasit o data – este “un exces”. S-a impartit cumva Hristos? Nu este El in mod deplin si desavirsit in orice particica, indiferent de dimensiunea ei de ordin fizic? Se adauga azi altceva sau ceva mai mult decit a primit ieri cel ce s-a impartasit? Nu cumva este, la mijloc, o viziune cantitativista asupra impartasaniei?
Ceva similar s-a petrecut si la scaldatoarea Vitezda din Ierusalim, acolo unde un inger al Domnului venea din cind in cind si tulbura apa in care cine intra primul se facea sanatos. Si intra in apa acel bolnav care isi permitea “sa aiba om” spre a-l arunca acolo. A gindi vindecarea crestinului de azi in salturi (fie ele si din post in post) inseamna pe undeva a transforma Biserica intr-o scaldatoare precum cea de la Vitezda in care, daca ti se permite, la anumite intervale de timp, esti cufundat spre vindecare. Or, Hristos a vindecat in acel loc un paralitic, bolnav de 38 de ani, ca si noi sa intelegem ca nu mai trebuie sa asteptam pe nimeni – nici macar vreun inger -, ci sa credem ca El, “Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre”, este abordabil in fiecare clipa. Si ca nimeni nu mai trebuie sa conditioneze apropierea de Hristos de manifestarea vreunui semn sau de implinirea unui anumit soroc.
Gindurile de mai sus mi-as dori sa se constituie in teme de reflectie, ele nu trebuie considerate altceva decit o smerita incercare de a sesiza – si numi ca atare – orice corp strain care s-ar strecura in trupul Bisericii. Atunci cind crestinul nu reuseste sa induhovniceasca cele ale lumii, sa faca loc pe acest pamint Imparatiei lui Dumnezeu, nu inseamna ca se situeaza intr-un punct neutru, in care nici el nu sfinteste locul, dar nici locul nu-l intineaza pe el. Este falsa iluzia unui astfel de echilibru. Acolo unde nu avem rivna pentru cele duhovnicesti, fara sa constientizam – cel mai adesea -, imprumutam din cele ale lumii in care traim, intrind intr-o logica straina de duhul Bisericii, chiar si daca ne imbracam rationamentele cu invataturi de catehism.
A spune ca sint limite in viata duhovniceasca, a pune granite si piedici artificiale in calea celor ce rivnesc Imparatia inseamna a cugeta ca excesul de Dumnezeu poate dauna sanatatii, sufletesti sau trupesti. Multe se fac in lume sub masca echilibrului si invocind dreapta socoteala, dar de un lucru avem nevoie pentru a ne rupe definitiv de influentele si de logica celor lumesti: de “nebunia pentru Hristos”. Altminteri, tare ma tem ca ceea ce apreciem ca “prudenta” astazi, poate deveni miine indiferenta sau dispret fata de cele sfinte, iar ceea ce numim “cumintenie” va lua chipul apostaziei la vreme de prigoana.

[pr. Ioan Valentin Istrati]: Meseria de slăbănog

În lumea noastră există mulţi paralitici care nu îşi etalează evidenţa rănilor sau a slăbiciunilor lor. Este vorba desigur nu de paralizia trupului ci de slăbănogirea sufletului, prin patimi şi păcate săvârşite iar şi iar, până ajungem să ne complacem în propria nefiinţă. Boala lipsei de putere de mişcare devine un firesc malign al vieţii, obişnuinţa de a primi totul de-a gata, de a da vina întotdeauna pe alţii de propriile greşeli, de a acuza pe ceilalţi şi de a scuza sinele închircit în propriile limite.
Slăbănogul din Evanghelia de la Ioan era bolnav de 38 de ani. Se obişnuise cu durerea şi o accepta fără nicio problemă.Uneori viaţa de paralitic poate deveni psihic confortabilă, sursă de auto-victimizare şi de acuzare a celorlalţi. În 38 de ani, acest om devenise imun la revărsările de har ale îngerului vindecător, rămăsese singur împotriva durerii şi a morţii. Însă ceea ce este mai trist rămăsese singur înaintea lui însuşi. De aceea, Mântuitorul îl întreabă: Voieşti să te faci sănătos? Prin aceste cuvinte Dumnezeu arată povara uriaşă de neputinţă care parazitează şi paralizează viaţa noastră şi mişcarea noastră către Hristos.Sunt oameni care nu vor să se vindece, se simt bine în propriile idiosicrazii şi neputinţe, devin oameni ai limitei niciodată atinse.
Scăldătoarea de la Vitezda s-a extins dumnezeieşte în Biserică şi a devenit cristelniţă sfântă care iartă toate păcatele până la Botez şi Tron de Spovedanie care şterge toate petele de pe suflet şi curăţă sfinţitor inima. Acum nu numai un înger se pogoară peste ape, ci mii de arhangheli şi miriade de îngeri stau împrejurul Tronului ceresc, pe care Îngerul de Mare Sfat, Fiul lui Dumnezeu izvorăşte vindecare veşnică. Acum nu numai cel care intră mai întâi, ci toţi cei ce vin la apele vindecătoare ale Spovedaniei, primesc puterea unei vieţi noi şi nemuritoare. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă noi ne vom aminti păcatele noastre, Dumnezeu le va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”. Spovedania este, aşadar, judecata universală, anticipată în infinitul iubirii lui Dumnezeu, care şterge orice păcat mărturisit prin pocăinţă şi anulează pedeapsa înstrăinării omului de Dumnezeu.
De prea multe ori meseria noastră este de slăbănog. Este meseria redundantă de a da vina pe alţii, de a aştepta totul de la ceilalţi, de a te scuza la nesfârşit, de a sta imobil, paralizat în propriile neputinţe şi păcate, suferind de pareză spirituală şi privind cu invidie la cei care se mântuiesc. Această meserie trebuie abandonată imediat şi definitiv, printr-o lucrare totală, care implică deopotrivă mintea, sufletul, viaţa, trupul şi lucrarea noastră. Rugăciunea neîncetată, postul liberator, milostenia sinceră, smerenia adâncă, aşteptarea activă, deschiderea de a primi harul, bunătatea fără cusur, tăcerea plină de mulţumire, cuvântul rostit pentru zidire, toate aceste sunt în măsură să ne disponibilizeze din meseria ingrată (adică fără de har) de paralitic de serviciu şi să ne ajute să ne mişcăm liber în urcuşul nostru către Dumnezeu.

La judecata finala - se vor da cartile pe fata”

Nu va mai fi nevoie acolo de documente, nici de dovezi, nici de alte mărturii sau martori. Conștiința fiecăruia va fi şi martor şi mărturie şi judecător.
Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om, calea prin care El ne arată deosebirea binelui de rău. Toate faptele oamenilor vor fi raportate la judecata conştiinţei, căci ea este – și a fost dintotdeauna – un judecător drept și nepărtinitor care va arăta fiecăruia dacă a iubit lumea sau pe Ziditorul ei, dacă a slujit creația sau pe Creatorul ei și dacă a dorit slava de la oameni ori pe cea care coboară din ceruri.
La judecata finală vor fi puse faţă în faţă poruncile lui Dumnezeu cu faptele săvârşite de fiecare dintre noi. Păcătoșii care au refuzat constant întoarcerea la Dumnezeu și pocăința văd în ei înşişi ruşinea şi chipurile păcatelor, precum și consecințele grave generate de acestea. Prin lucrarea tainică a Dreptului Judecător, conștiința fiecăruia va recunoaște atunci fapta bună sau rea săvârșită și implicit binele sau răul determinat de el în viața întregii lumi. În lumina lui Hristos și în fața chipului Său – pe care unii dintre Părinții Bisericii spun că păcătoșii osândiți îl vor vedea mânios, iar drepți blând, pașnic și iubitor –, se vor descoperi chiar cele mai ascunse gânduri, tot ceea ce a fost ținut ascuns de ochii și urechile semenilor. Cărțile care vor fi deschise (Dan. 7, 10; Apoc. 20, 12) sunt conștiințele oamenilor care sunt cele mai vechi legi sădite de Dumnezeu în ei, odată cu crearea lor. În aceste cărți, la judecată finală, se va putea citi fără putinţă de înşelare. Când acestea se vor deschide, „în inimile şi conştiinţele păcătoşilor se va afla închipuirea de sine sau slava deşartă, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trândăvia şi neîmplinirea din toată inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui. … Iar când se vor deschide cărţile conştiinţei sfinţilor – ia aminte! – va străluci Hristos, Dumnezeu, Cel ascuns acum întru ei, cum a strălucit înainte de veci din Tatăl. Şi sfinţii vor fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 14)”. (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, 12).
Domnul Hristos „va judeca lumea cu nepărtinire” (I Petru 1, 17), fiecare primind după cum a lucrat. În faţa lui Dumnezeu nimic nu va rămâne necercetat. Dacă cineva a cultivat și a înmulțit binele și dreptatea în lume, acestea vor merge înaintea lui, iar dacă a ales, a lucrat și a sporit răul, plata răutăţii va fi înaintea sa. Acolo va fi cu adevărat momentul adevărului. Acolo nu se poate tăgădui nimic, căci înseși faptele vor da mărturie pentru sau împotriva fiecărui om, înfățișându-se, ca

într-o oglindă, aşa cum au fost ele săvârşite. Nu va mai fi nevoie acolo de documente, nici de dovezi, nici de alte mărturii sau martori. Conștiința fiecăruia va fi şi martor şi mărturie şi judecător.Va dispărea orice mască, minciuna nu va mai avea nici un fel de fard. Vor ieși la iveală și vor fi supuse unei foarte exacte cercetări până şi cele mai mici dintre păcate, precum şi ostenelile și meritele fiecăruia, mari sau mici, multe sau puține. Vor fi descoperite lacrimile orfanilor, suspinele văduvelor, purtarea dură și nemiloasă faţă de cei necăjiți, răbdarea și curajul săracilor care au înfruntat sărăcia necârtind, ci mulțumind lui Dumnezeu, raportarea fiecăruia față de bunurile acestei lumi și de averea proprie, precum și modul cum a fost ea strânsă, chivernisită și cheltuită etc. Se va da seamă nu numai de faptele întunecate, ci şi de privirile cele lascive, gândurile cele rele, viclene și nerușinate cu care a consimțit fiecare şi de cuvintele cele zadarnice şi de râsul aiurit. Vor sta într-o parte păcătoşii cu pedepsele lor, iar în cealaltă parte drepţii cu răsplăţile și cununile lor, privindu-se și cunoscându-se unii pe alții.Nimeni nu va putea aduce scuza cum că n-a putut împlini virtutea, fiind om și viețuitor în lumea care a zăcut sub cel rău, căci în fața lui vor sta drepții care au trăit în același veac și au suferit poate lipsuri, ispite și ordalii mult mai puternice, înfruntându-le și depășindu-le. Atunci, fiecare mucenic îl va vedea pe prigonitorul lui şi fiecare persecutor îl va vedea pe cel pe care l-a chinuit, precum menționează profetic înțeleptul Solomon: „Atunci va sta cu multă îndrăznire dreptul înaintea feţei celor care l-au necăjit pe el”(Înţ. Sol. 5, 1)”. La judecată se va împărți fiecăruia ceea ce și-a pregătit el însuși în decursul vieții pământești. Omul atunci când a ales răul, era conștient și de suferința legată de acesta. În acel moment înfricoșător cuvântul: Iartă-mă!va rămâne fără răspuns pentru cel ce-l strigă. Cei buni își vor primi răsplata chiar și numai pentru un pahar cu apă rece dat celor mai mici sub chipul cărora a stat ascuns în mod tainic și numai de Dumnezeu știut, Mântuitorul (Mt. 10, 42; Mt. 25, 40).
La ceasul Judecății celei din urmă, mustrarea conştiinţei şi amintirea netrebniciilor săvârşite, nemărturisite în fața duhovnicului și nepocăite vor fi mai rele decât nenumărate pedepse, pentru că cei osândiți îşi vor aminti de toate cele din viața lor, de cuvinte, de fapte, de gânduri şi nu vor putea uita de nici una dintre acestea.Trecutul pângărit și plin de cusururi îi va ruşina și-i va chinui și mai abitir când vor vedea în jurul lor şi pe toţi acei cărora le-au pricinuit prin rele exortații și prin exemple negative, chinuri asemănătoare, căci prin faptele întunericului săvârșite de ei nu s-a conturat doar destinul sau destinația lor, ci și al unei părți din umanitate. De cealaltă parte, drepții vor începe să guste atât bucuria infinită care nu se va lua de la ei cât și recunoștința arătată de către toți asupra cărora s-au răsfrâns razele bunătății, milei și dreptății lor.

De aceea Scriptura sfântă și întreaga Tradiție Ortodoxă ne îndeamnă să ne privim pe noi înșine în conștiința noastră ca într-o oglindă în care să cercetăm gândurile, cuvintele și faptele noastre. Nimeni dintre oameni nu ne poate cunoaște atât de bine precum ne cunoaștem noi înșine, privind în conștiința noastră, iar dacă ascultăm glasul acestui învățător sincer, ne petrecem viața fără a greși. Biserica lansează tuturor creștinilor nenumărate apeluri pentru a nu nesocoti, nici a înăbuși glasul conștiinței prin multele păcate adăugate unele după altele, căci, în vremea rugăciunii, o conștiință maculată se va face zid între ei și Dumnezeu, iar în vremea ieşirii sufletului și la judecata universală va fi pârâșul lor, cea care îi va osândi definitiv, după cum o conștiință curată va dărui celor ce i-au ascultat glasul sacru îndrăznirea cea bună către Dumnezeu. Bunii credincioși care s-au ostenit în viața aceasta pentru lucrarea binelui vor dobândi cununile cele nepieritoare, bunătățile cele multe, veșnice și de nedescris, altfel spus, „ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omnu s-a suit”

Pr. Diacon Mihai Donka.