Dogma Sfintei Treimi este adevarul de temelie al invataturii crestine, proprie si caracteristica crestinismului, ea stand la baza tuturor marturisirilor de credinta ale Bisericii si totodata, conditionand intreaga ordine morala crestina, conduita personala si sociala, avand ca temelie, ca principiu si ideal suprem, comuniunea iubirii intratrinitare divine.

 

Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi consta in afirmarea de baza a credintei, anume ca Dumnezeu este unul in fiinta si intreit in persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sfanta Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca.

 

Fiecare din cele trei persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevarat: Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Duhul Sfant, avand fiecare intreaga fiinta si toate atributiile dumnezeiesti, fara insa sa fie trei Dumnezei, adica fara impartire sau despartire a fiintei si, totodata, fara sa se amestece sau sa se contopeasca persoanele dumnezeiesti intreolalta.

 

Dumnezeu-Tatal este nenascut. El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El este izvorul celorlalte doua persoane divine. Sfantul Grigorie de Nissa ne invata ca Dumnezeu e Tata din veci. El nu este Tata in felul omenesc. El nu a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei, odata cu aparitia puterii de a naste, asemenea oamenilor si altor vietuitoare. Dumnezeu este Tata deodata cu vesnicia, este dintotdeauna Tatal.

 

Dumnezeu-Fiul este nascut, este Unul-Nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si de o fiinta cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului si dintodeauna. El nu si-a inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul. Fiul si Tatal sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc, dar se deosebesc ca ipostasuri: unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in aceasta privinta, Tatal este izvorul si cauza Fiului. Numele propriu al Fiului este “Cuvantul”. El se numeste si “Intelepciunea lui Dumnezeu”. El e Cuvantul, Stralucirea si Chipul Tatalui.

 

Dumnezeu Duhul Sfant purcede din Tatal, cum spune Insusi Mantuitorul: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Insusirea Lui personala este de a fi purces din Tatal si de a Se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu Acesta. El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: “Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va calauzi pe voi la tot adevarul…Acela pe Mine Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti voua” (Ioan 16, 13-14).

 

Tatal, Fiul si Duhul Sfant, au o singura fiinta, vointa, putere si slava, o singura Dumnezeire, aratata in trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu in trei persoane, asa cu soarele are disc, raze si lumina, dar e un singur soare.

 

Treimea este nedespartita, dar deosebit este al Tatalui planul lucrarilor si hotararea de a fi indeplinite, deosebit este al Fiului, executarea sau implinirea, deosebit Duhului Sfant desavarsirea lor. Astfel Tatal este creatorul lumii ( “De la El ..sunt toate” Rom 11, 36), si autorul planului mantuiri, “mai inainte de intemeierea lumii” (Efes. 1,4), ca prin Hristos toate sa le impace cu Sine” (Col. 1,20), impacarea cu Sine fiind mantuirea infaptuita de catre Fiul.

 

Fiul este Cel prin care s-au facut toate (Ioan, 1,3), inclusive mantuirea, si “dreptate si sfintire si rascumparare” (I Cor. 1, 30).

 

Duhul Sfant este desavarsitorul lucrarilor Tatalui si Fiului, este insufletitor al sfinteniei, pregatitor al mantuirii ca graitor prin profeti, “oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait purtati fiind de Duhul Sfant” (II Petru, 1, 21), Duhul a fost activ in intruparea si aratarea Domnului, desavarsitor al mantuirii si sfintirii in oameni, prin har (Ioan, 14, 26; 1 Cor. 12,11: “Toate..le lucreaza unul si acelasi Duh, impartasind fiecaruia deosebit, dupa cum hotaraste”), Mangaietor care ramane pururea cu credinciosii (Ioan, 14-17; Gal. 4, 6), fireste, in neantrerupta legatura cu Tatal si cu Fiul.

 

Lucrarea proprie a fiecarei persoane dumnezeiesti nu trebuie gandita ca petrecandu-se separat de a celorlalte persoane, ca si cum persoanele ar lucra izolat fiecare, ci ca impreuna-lucrare, intrucat toate sunt lucrari ale aceleiasi vointe a lui Dumnezeu.